 |
| Cel mai folosit portret al lui Eminescu executat de pictorul A. Bordenache în anul 1941, şi care a apărut în 1944 în ediţia bibliofilă a lui M. Toneghin Vedeţi "Sămănătorul" 6(7) iun. 2014 |
SENTIMENTUL NAŢIONAL ŞI CREŞTIN ÎN OPERA LUI EMINESCU ŞI A POEŢILOR MARTIRI
„Eminescu este expresia supremă a
Neamului Românesc”, au spus - de peste 100 de ani - învăţătorii, profesorii de limba română şi
de istorie la catedră, scriitorii şi ziariştii în presă, radio şi televiziune.
Remarca descoperitorului său, marele om de
cultură Titu Maiorescu, atunci când spune: „Naţiunea
trăieşte, în primul rând, prin manifestările sale de cultură spirituală”,
ne îndreptăţeşte să adăogăm că acest sentiment se trăieşte plenar, mai ales, în
întâlnirile publice la datele memorabile ale Neamului.
Deşi se crede că acum „ştim totul despre
Eminescu”, realitatea ne arată că sunt printre noi oameni , - chiar români - , care încă n-au auzit de el, (ba chiar
unii nu ştiu nici cum ni se cheamă ţara!) datorită
felului de a se fi făcut educaţie în comunism, dar mai ales „stării de ceaţă
tulbure”, a celor 21 de miniştri ai învăţământului din perioada aceasta ambiguă
„de tranziţie”. O foarte mare cauză se află în existenţa la cârma ministerului
culturii a unor oameni formaţi sub „lumina orbitoare” a realismului socialist,
unii dintre ei chiar nefiind de etnie daco-română…
Rolul intervenţiei noastre, prin acest
eseu, este de a ne reaminti cum a fost
văzut primul nostru poet naţional de către marii noştri oameni ce cultură. Iată
cum l-a definit istoricul Nicolae Iorga:
„Omul
deplin al culturii româneşti” iar filozoful Constantin Noica, în cartea
pe care i-a închinat-o, observă că în opera acestuia sălăşluieşte „sentimentul
românesc al fiinţei”…În care intră, - bineînţeles,- latura creştină,
unde poetul ortodox Nichifor Crainic îl
numeşte: „geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea
ardorii, (prin referire la sone-tul închinat
Fecioarei Maria), şi că „ pe deasupra genunilor sale filosofice
planează zborul în lumină al Luceafărului”. Latura aceasta este redată şi mai explicit de
către exegeta sa ,profesoara Zoe Dumitrecu Buşulenga, cea care i-a urmărit
viaţa de la naştere la sfârşire. „Mihai, - zice,- a dobândit primele învăţături de
la preotul satului…ceilalţi dascăli i-au fost natura şi satul”. Din
învăţăturile adăogate prin studii, Kant a fost cel care l-a tulburat cel mai
mult, zice în altă formă, profesoara devenită maică la unul din
schiturile Moldovei. Astfel şi-a întărit
credinţa în Cel de Sus de unde iubirea i-a rămas ca esenţă a existenţei. „Iubirea
i-a rămas un principiu cosmic, armonizator al lumii, forţa creatoare născătoare
de demiurgie în artist” , cum o are numai Dumnezeu.
„Concluzia terestră asupra tuturor avataruri-lor vieţii, exprimatorul
gândirii şi simţirii noastre îl găseşte tot acasă şi ne-o spune în articolul
intitulat Paştele, unde zice: „Să mâncăm dis de dimineaţă
şi în loc de mir cântare să aducem
Stăpânului şi să vedem pe Hristos, Soarele luminând viaţa tuturor, răsărind”…
Pentru a înţelege referirea
noastră aici şi la poeţii martiri ai
neamului, vom continua pe firul vieţii ultrascurte a lui Eminescu, pentru a
ajunge la kantianismul său funciar , de
unde trecem la adevărul dureros,care ne arată că, după Kant a venit Karl Marx
ca „o stafie care bântuie prin Europa”, materializată în maleficul „mani-fest comunist”,în el cu venin
conceptual, antiuman, adus nouă de către cei doi alogeni, fugiţi din Rusia de
frica ohranei, poliţia secretă a ţarului. După
ce se aşază la Iaşi, alogenii Constantin Dobrogeanu Gherea, (în
realitate Katz), şi Vasili Ivanovici,publică pentru prima dată acest manifest
destabilizator a structurilor omenirii.(Se
cuvine să amintim că acel Vasili
Ivanovici devine Vasile Penu, prin
căsătoria şmecheră cu o ţărancă din satul
Ulmeni de lângă Olteniţa), nimeni altul
decât bunicul marelui şurubar , contemporan nouă, Ion Ilici Iliescu, al
cărui tată, aflat între primii „ilegalişti” comunişti din România , merge mai
departe şi-şi schimbă şi numele în românescul Iliescu!...
În următorul paragraf vom
arăta că, după abolirea monarhiei prin
lovitura de stat dată de pcr, la 3o decembrie 1947, - ajutat enorm de utc! unde
primii secretari i-au fost Ceauşescu şi Iliescu,- în primul guvern comunist,
prezidat de trădătorul de clasă moşierească şi de neam Petru Groza, ministru
culturii a fost israelitul Leonte Răutu, cel care, ajutat de conaţionalii săi
Mihail Novicov, Nicolae Moraru, Ovid Crohmălniceanu, (Crohman!), Silviu Brucan
(Brukner), şi o întreagă pleiadă de „noi scriitori”, dintre care A.Toma,( cel
fără prenume ştiut, poate Aiţic), îi ia locul lui Eminescu, Neamul devine
„popor muncitor” iar religia „o frază de dânşii inventată”, primi dintre
aceştia„teoretizează” noua metodă de lucru a „realismului socialist” iar
moşulică acesta cu nume de apostol vine şi cu fiul său Sorin Toma, cel mai tare
critic „oficial”, şef al ziarului Scânteia, unde publică aroganţa „Putrefacţia
poeziei şi poezia putrefacţiei”, cu atac direct la poezia naţional-creştină a
lui Arghezii şi apoi asupra tuturor scriitorilor naţiunii, deveniţi peste
noapte interzişi. Dintre cei care
erau în viaţă şi n-au renunţat la viziunea lor asupra vieţii şi a lumii,
fiinţele lor fizice au ajuns în cele 46 de închisori şi cele 72 de lagăre de
muncă forţată, unde, la „sugestia-ordin” a lui Stalin ,Ana Pauker , prin
muncitorul sfertodoct Gheorghiu-Dej , aceste prea numeroase locuri de detenţie
sunt umplute cu elita militară, culturală, spirituală şi economică a ţării. Peste 4.000.000 de români,
din ţară şi din Basarabia şi Bucovina, sunt luaţi noaptea din pat, şi duşi unii către lagăre şi puşcării, iar cei de sub
ocupaţia sovietică - direct în Siberia de gheaţă.
Mai mulţi de 2.000.000 nu s-au mai întors
niciodată acasă…
Rezultatul acestui dezastru este apariţia
unui Nicolae Labiş, - copil naiv din nordul Moldovei, care scrie despre „evul aprins” al comunismului, cu
ameninţarea că „cei care nu ard dezlănţuiţi ca noi, în flăcările sale se
destramă!” iar Păunescu laudă până la imbecilizare partidul , - sistemul!, -
făcând din doi sfertodocşi „genii” naţional-comuniste. pentru ca năucul întru
preamărire, să ajungă chiar senator în „perioada inerţială de tranziţie,
şi - culmea! - să fie înmormântat cu onoruri militare şi chiar cu „un sobor” de
preoţi…
De unde au plecat toate acestea?
Să nu uităm că totul a pornit de la
admiterea celor două mari personalităţi a culturii române din anii cei mai
întunecaţi de sub ocupaţia sovietică. Doctorul endocrinolog, savant de renume
mondial atunci, Constantin I. Parhon, (cel care,ca şi mine şi Nichita Stănescu şi Eugen Simion, a absolvit
celebrul liceu „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, şcoală care, în vremea
noastră, după reforma învăţământului din 1949, a devenit Ion Luca Caragiale). Acesta intră în politică şi
admite să fie numit, - şi deloc ales,- primul preşedinte al consiliului de
stat, cum s-a numit de atunci consiliul de coroană. Lângă el se aliniază marele
povestitor moldovean, pe atunci patriarh
al literelor româneşti, care primeşte „îndemnul” să scrie ceva pozitiv despre
„măreaţa uniune sovietică”, şi se apucă şi
chiar scrie compromiţătoarea şi descalificanta carte „Lumina vine de la răsărit”, lăudând ţara în
care mujicii, ofiţerimea şi marea cultură rusă erau într-un lagăr
sufocant. El se repede apoi, - neapărat pentru bani!,(ştiu
asta pentru că eram „puştiul” corector la editura tineretului a cc al utc
care-i duceam banii acasă)- şi scrie cele două cărţi, dureros de neadevărate, sociologic vorbind,
romănelul „Păuna mică”,,(cu lauda abulică a satului tulcean, care trece primul
şi vesel la colectivizare), apoi „celebrul” în epocă, romanul îndoctrinării
ţărănimii „Mitrea Cocor”…Săracii,- şi sărăcăcioşii intelectuali, (pe vremea aceea cică ar fi
fost „intelectuali de stânga”) - Zaharia Stancu, din Salcia de Bărăgan şi
pidosnicul fizic şi intelectual Mihai Beniuc, (un prim Boc al plaiurilor
ardelene), profesor el de nu ştim ce ştiinţe exacte de la Sebeş Alba), se apucă
ei să fie primii care scriu în „metoda realismului socialist”, răspunzând
primii la „comanda socială” dată de pcr, unul luând chiar primul premiu de stat
pentru romanul supersărăcimii „Desculţ” iar Beniuc se remarcă prin lozincarda
poezie „Mărul de lângă drum”,(care a dat şi titlul unei plachete de versuri),
măr în care „numai mere roşii ard”… care-i ardeau pe ţărani la ficaţi…
De aici numărul făcătorilor de texte
literare, după ”noua” metodă de creaţie
a „realismului socialist”, (care, cică i-ar fi urmat „în mod firesc”
realismului critic), a crescut aberant, ca al ciupercilor după ploaie. Cine
vrea să-i vadă „imortalizaţi” ca şurle care au umblat nemernic la structura
intimă a neamului nostru , este invitat să dea
răsfoire imenselor patru volume
„Scriitorii români de azi”, carte chinuită ca un contabil de către colegul meu
de clasă Eugen Simion, grav abătut de la ţărănia noastră, dându-se cu „ăia”.(„N-am
avut ce să fac, mi zice, a trebuit să fiu chiar membru pcr, - ca si George
Călinescu,- astfel n-aveam cum să predau limba şi literatura noastră patru ani
la Sorbona)…
(Întrucât unul ca mine nu mai are timp, -
biologic vorbind,- să scrie „cartea adevărată” despre un Eugen Barbu, Nicolae
Breban, Petre Dumitriu, Marin Preda, (cel de început,cu „Desfăşurarea” şi
Morometele antichiabur şi „justiţioar”, în sensul marxist), motiv pentru care
rog tinerimea din facultăţile de filologie să se aplece temeinic asupra acestui
aspect grav şi definitoriu pentru starea noastră de rătăcire ideatică şi
culturală în care plutim, la mâna unor
„descurcăreţi”, filozofişti care au înfiinţat cea mai mare editură. cu
zeci de librării prin ţară, din care pleacă o literatură evazionistă,
culturalistă şi fals modernistă, care duce tot mai la fund marea noastră
cultură naţională, unde literatura are rol central şi principal în relimpezimea
sufletelor noastre).
În estimp…elita ni s-a subţiat enorm în
închisori. Din cei 200.000, câţi s-au mai regăsit la începutul anului 1990,-
dintre cei eliberaţi în 1964-, în prezent dacă mai sunt vreo 3.000…Şi aceştia
încă nu au loc şi dezlegare a fi văzuţi
pe undeva..
Gestul noului preşedinte, de a acorda cea
mai mare distincţie de stat celor ce supravieţuiesc, prin înmânarea ei preşedintelui de acum a Asociaţiei
Foştilor Deţinuţi, a şi primit riposta perversă de afară, prin scrisul de protest
cu venin a celui care a fost pus de fostul preşedinte să scrie un fel de
text din care să reiasă că, „uitaţi,
Europă: şi noi am condamnat comunismul”. ( Acel „protest” a fost veştejit
de noi în articolul Fitiligii periculoşi”, imortalizat în revista
„Semănă-torul”). În realitate, acea „condamnare de formă a comunismului” a fost o zicere la general, citită fără chef
de fostul preşedinte Băsescu, (el însuşi fost mare comunist, cu funcţie de
director în sistem), cu grijă de a nu pronunţa nici un nume, deoarece sala
parlamentului „era încă plină de ei.”
In periplul meu prin Canada, - cu peste
130.000 de românaşi de-ai noştri,- am
dat peste un volum consistent, de aproape 600 de pagini, intitulat „Poezii din închisori” editat prin grija poetului macedo-român Zahu Pană. Sunt
aici adunaţi 45 de poeţi ai neamului, dintre care 21 au numele lor reale, 9
dintre ei semnează cu pseudonim iar 14
au rămas anonimi.
Cartea se deschide cu numele cele mai
cunoscute, în care primul se exprimă Radu Dumitrescu-Gyr, prin 60 de poezii,
dintre care le reamintim pe cele deja de-venite de notorietate: „Îndemn la
luptă”, „Noi n-am avut tinereţe”, „Foamea” , ”Convoiul””Cimitirul deţinuţilor”,
„Tăceam din gură” şi „Iisus în celulă”. Îi ur-mează prietenul şi tovarăşul
său de chin, poetul ortodox Nichifor Crainic cu 14 poezii, grupaj
început de capodopera „Cântecul potirului”, poemul înţelepciunii „Unde sunt cei
ce nu mai sunt” şi la el obsesiva „Foamea” dar şi „Rugăciunea din amurg”. De
notat că tema predilectă a tuturor zicerilor de la suflet a acestor chinuiţi
este viaţa lor de dincolo de viaţa firească a omului, chinuita viaţă din închisoare. Spaţiul nu ne permite să le redăm
numele tuturor însă cei mai cunoscuţi au pronun-ţarea noastră prin ai numi
Dumitru Bacu, Radu Budişteanu, Sergiu Grossu,
Zahu pană,(autorul volumului), Vasile Militaru, Ştefan Vlădoianu…Cei
care au semnat cu pseudonime şi-au luat
nume din lumea latină precum Arcturus, Burgula, Sirius, Vega; poeziile lor exprimă
frământarea interioară ce transpare în titluri: „Ţara”, „Canalul”
,”Crezul meu”, „Sisif”, „Stejarul”. Deşi nu a avut şansa să apară în această
carte, venim cu cazul cel mai dureros al doctorului buzoian Vasile Voicu-lescu,
- în timpul său liber poet creştin ortodox-, cel care, pentru că n-a renunţat
la crezul său, este luat din pat la 74 de ani şi dus în mormântul-celulă unde
chiar şi-a dat duhul…În carte nu i-am găsit pe ardeleanul Aron Cotruş, pe
bănăţeanul Vlad Delamarina, pe băsărăbeanul Vasile Posteucă şi pe atâţia alţii,
rămaşi până astăzi mari anonimi, care „şi-au încercat condeiul” pentru a vorbi mereu cu sine însuşi şi a nu
ajunge la disperare în cel mai inuman şi criminal mod de viaţă, venit din
afară…
Ducerea lor în nefiinţă, - ca noi să
existăm ca Neam şi Ţară, - ne obligă
să-i pomenim permanent şi să-i arătăm generaţiilor viitoare ca pe adevăraţii martiri ai neamului, alături de cei doi primii mari martiri ai daco-geţilor, distruşi mişeleşte de duşman - regele-erou Decebal şi marele voievod
de Alba Iulia, domnitorul reunificator al Daciei - Mihai Viteazu …
Pentru ei vom cânta
întotdeauna imnul :
„Eroi au fost, eroi sunt încă
şi-or fi cât Neamul Românesc”…
Traian Bădulescu – Şuţeanu
