Ion N. Oprea - Lucian Boia ne fură istoria, ajutat de Gabriel Liicianu, editorul

Cu Românizarea părerilor sale, Lucian Boia, istoricul, ne fură Istoria, ajutat de Gabriel Liicianu, editorul. Adevăraţi istorici, naţionaliştii, apără România, Grădina Maicii Domnului

Un articol de Ion N. Oprea, jurnalist - jurist şi economist *** Imagini: Victor Roncea

„Nu sunt de acord să fiu împuşcat”, citesc în scrisoarea deschisă adresată de Gabriel Liicianu domnului acad. Ionel Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române la 1 iunie 2015, urmare a aflării că în urmă cu mai bine o săptămână în Instituţia respectivă la o şedinţă a secţiei de Filologie şi Literatură un membru al Academiei, Nicolae Breban, a argumentat şi a cerut ca pentru vorbe nepotrivite la adresa lui Mihai Eminescu, Horia Patapievici şi Cabriel Liiceanu să fie împuşcaţi..

Ulterior, am citit în presă declaraţia acad. Eugen Simion că o asemenea problemă nu s-ar fi discutat, iar acad. Nicolae Breban a dat o altă nuanţă, cu scuze, vorbelor colportate...

La păreri despre păreri, uneori cu consecinţe nefaste, am să mă refer şi eu, cerând responsabilitate matură în exprimarea lor mai ales scrisă.

Pe 24 aprilie 2014, la Librăria Humanitas, Cişmigiu, s-a lansat volumul „Primul Război Mondial. Convorbiri, paradoxuri, reinterpretări” de Lucian Boia, în care autorul scrie: „Transilvania... Nu aparţinuse niciodată României sau vreuneia dintre principatele care formaseră România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată în Ungaria şi, chiar când Ungaria dispăruse, continuase, prin elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se înfăţişeze ca parte a vechiului regat, ungar. Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că îi asupreau sau îi discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza că “răpiseră” vreodată Transilvania”.

Într-alt loc istoricul vorbeşte de o stăpânire la 1859 a ungurilor asupra Ardealului de peste 1000 de ani…

La reproşurile argumentate asupra acestui fals, venite din public, atât autorul, Lucian Boia, cât şi editorul, Gabriel Liiceanu, prezent la eveniment, au răspuns că lucrarea este un eseu, nu istorie, este o părere personală a lui Boia, ceea ce, după subsemnatul, înseamnă altă gafă intelectuală, istoria ţării nu înseamnă doar părerile cuiva!

Dar, într-un alt caz, cartea “De ce este România alftel?”suntem martorii altor neadevăruri ale lui Lucian Boia: spune că românii sunt o rasă inferioară, needucabilă; însăşi România este un stat artificial care nici nu ar trebui să existe; locuitorii meleagurilor noastre suferă de retard istoric, cultural, educaţional, imposibil de surmontat, că România a fost neguvernabilă încă de la începutul începuturilor ei, romanii prin Traian au făcut o mare greşeală când au cucerit Dacia, noroc este că eroarea a reparat-o în secolul următor Aurelian care s-a retras din Dacia; limba română este cel mai puţin latină dintre toate limbile romanice; că ţările române sunt ultimele apărute în Europa în secolul al XIV-lea deabia, întârziere care şi explică faptul că suntem azi în coada continentului din toate punctele de vedere, parcă SUA, Canada sau Australia care au devenit independente mult mai târziu nu şi-ar avea alte explicaţii; iar dacă am progresat, cât de cât, totul datorăm străinilor, regelui Carol I, fiind doar un exemplu, regina Maria – altul; că românii s-ar fi lăsat convertiţi la comunism fără să se fi opus în vreun fel, nici chiar în anii 1970-1980 nu s-a protestat deşi Securitatea devenise mult mai blândă...

Asemenea păreri, total alături cu adevărul istoric, fac rău ţării şi românilor, dar mult bine adversarilor noştri, chiar istoricilor.

În „Certitudinea” din 4 mai 2015, vorbind despre „Istoria poporului român de la Rosler la Lucian Boia”, un autor maghiar, Dini G. Jonas, în articolul „Adevăr istoric contra mitologiei naţionale” scrie demonstrând prin aceasta cât rău face scrisul nedocumentat: „Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale românilor, ridicate până şi la nivel de sărbătoare naţională, este cel al unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar fi un act entuziast al întregului popor ardelean.

Care este însă adevărul istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor Lucian Boia, în cartea sa, „Primul Război Mondial”, apărută anul trecut la Editura Humanitas. Cu obiectivitate şi moderaţie, eminentul istoric „arată” cum un grup de intelectuali români, întruniţi la Alba Iulia, au decis Unirea, fără să ţină seama de celelalte naţionalităţi ardelene. Care ar fi fost însă dorinţa lor reală? Probabil, influenţaţi de cultura maghiară, care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi preferat să rămână în graniţele Ungariei, cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naţionalităţi conlocuitoare (sârbi, croaţi, slovaci etc.).

De altfel, aceşti intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului recensământului maghiar din 1940, decât aproximativ o treime din populaţia oraşelor. Ceilalţi români, care trăiau la ţară, nici nu se gândeau la unire. Autorul stabileşte apoi o serie de adevăruri istorice. El arată cum imperialistul Brătianu a cerut, pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa. Apoi, cum catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară, în care multiplele naţionalităţi au arătat atâta entuziasm. În sfârşit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei şirul de trei oraşe din apropiere de frontiere, ca, de exemplu, cel denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szamar (nu denumirea oficială românească actuală Satu Mare). Ce importanţă avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă oraşul principal era majoritatea maghiar.

Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulaţie internaţională, ca şi în maghiară”.

Semnează, Dini G. Jonas, 8 aprilie 2015.

Da, să fie repede tradusă şi folosită împotriva românilor, a adevărului istoric ocultat, fără să se ţină seama cum au declarat în particular autorul şi editorul că nu-i istorie, ci un simplu eseu care relatează nişte păreri, luat însă cui îi convine drept o serie de adevăruri istorice, dar noi românii nu-i facem scrisoare deschisă domnului Liiceanu, şi rău facem că nu-l luăm la întrebări.

Direct şi patriotic, faţă de asemenea păreri, iată ce am citit scris de reputatul, - într-adevăr cu obiectivitate şi moderaţie, - istoric Ioan Scurtu, profesor universitar, ca şi Lucian Boia: “Câţiva intelectuali, europroclamaţi ai societăţii civile, au acoperit mass-media (presa-scrisă, TV, Edituri, radio) desfăşurând o campanie intensă şi insistentă de denigrare a poporului român. Unul dintre aceştia, Horia Roman Patapievici, scria. „În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”. Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza.

Cine îndrăzneşte să-i evoce este un naţionalist, demn de dispreţul Europei şi al societăţii civile. România însăşi este prezentată ca o ţară demnă de scârbă şi dispreţ. Să nu se mai spună că avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care merită să fie cunoscută şi preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan Paul al II- lea, care a numit-o Grădina Maicii Domnului). Foarte activ şi mediatizat este Lucian Boia, care şi-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. În opinia sa, românii nu au fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să-şi construiască o istorie reală.

Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă, şi de alte asemenea „mituri”.

Cei care susţin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, etc., etc. - sunt nişte naţionalişti, demni de tot dispreţul europenilor. Obiectivul lui Boia şi al înstrăinătorilor săi este clar: „Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”. Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate naţională ale unui Ion I. C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere. Poporul român are un trecut incert, a venit de nici ieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de mână, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să accepte cu recunoştinţă tot ce li se cere de afară. Guvernanţii au acţionat în acest spirit. Au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastroase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminaţi de guvernanţii de după 1989 din reconstrucţia economiei naţionale”.

„Românizarea înseamnă, spune Boia, o închidere a românilor în ei înşişi şi o construcţie a unei identităţi culturale şi naţionale reduse la mijloacele proprii, în prezent fiind încă mulţi, prea mulţi români care nu gândesc în termeni europeni, în termenii zilei de azi”.

Luată punctual, teoria lui Eduard Robert Rosler şi părerile lui Lucian Boia, nu seamănă între ele, dar merge în aceeaşi direcţie şi urmează acelaşi scop, spun şi demonstrează adevăraţii istorici: estomparea sau anularea identităţii istorice a poporului român. Acesta, conform lui Rosler, s-ar fi format la sud de Dunăre, de unde ar fi emigrat la nord de fluviu. Teoria nu a fost iniţiată de el, însă îi poartă numele, ca urmare a publicării în 1871 a cărţii sale „Romanische studien”. Lucian Boia merge mai departe şi consideră că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. Rezultatul este acelaşi iar articolul lui Dini G. Jonas îl ilustrează, istoricul Boia ne fură Istoria!

Cum s-a românizat România
Participă: Lucian Boia, Gabriel Liiceanu, sună publicitatea:

“O nouă carte a lui Lucian Boia. Şi, ca de fiecare dată, un subiect nou şi o privire altfel. Noutatea demersului explică interesul din ce în ce mai mare pe care îl stârnesc lucrările sale, şi nu numai printre cititorii români, ci şi în afara României – dovadă stând numeroasele traduceri în engleză, franceză şi germană, ca şi în maghiară, polonă sau bulgară. Recent, la Universitatea din Jena i s-a acordat de către Südosteuropa-Gesellschaft medalia „Konstantin Jireček“ pentru merite deosebite în domeniul cercetării istorice. „Lucian Boia a abordat în cărţile lui teme noi, pornind pe urma unor mituri rar supuse dezbaterii“, se spune în Laudatio rostită cu acest prilej.”

Interesant ni se pare şi faptul că la editura d-lui Liiceanu unde Lucian Boia publică susţinînd că istoria este o succesiune de mituri, un alt autor, Dan Alexe publică cărţi în care spune că “orice mitologie este o rătăcire”, intitulându-şi lucrarea “Dacomania şi alte rătăciri româneşti”, 2015, în care neagă dacismul, continuitatea poporului român, limba latină a dacilor, însuşi pe Eminescu ca meteorit în istoria creaţiei literare, chiar deprindera românilor de aş cinsti eroii, voievozii, statuile, literatura şi propria istorie. Ba, curios lucru, lasă să se înţeleagă, de către neştiutori, că ungurii ar fi fost un imperiu, p. 285 din cartea citată, nu ţară ataşată la imperiul austro-ungar, cu aceleaşi dorinţe de independenţă ca şi Transilvania.

Ion N. Oprea - Iaşi

Cărţile lui Djuvara, poveşti ce fac rău istoriei noastre !

"Adevărul iese la iveală ca untdelemnul deasupra apei!" Zicală populară.
Iată că au trecut ani buni - din anul 2008 - când pe pagina mea 
http://www.tomoniu.ro/opinii/istorie/basarabi1.htm
aduceam argumente contra falsificării istoriei de către Neagu Djuvara. Lansat de şacalii de presă Cristoiu şi colonelul (în sfârşit!) descoperit Turcescu, prin subiectul diversionist "Basarabă-cuman" ei făcură din pensionarul de 50 dolari/lunar, după misiuni (încă nedesluşite) prin Africa şi prin Paris, unul din miliardarii României, cu sute de mii de euro în cont. Cărţile lui au umplut România cu minciuni-bombă istorice pe când cartea mea, scoasă din motive de lipsă de fonduri într-un tiraj de 400 de exemplare, a stat - așa cum stă și astăzi - pe site-ul meu rareori frunzărită. Niciun trust de presă nu s-a interesat s-o reproducă şi nici o subvenție de la AFCN - Administraţia Fondului Cultural Român nu mi-a fost dată pentru un tiraj care să estompeze  răul făcut de detractorii valorilor culturale românești. N-au fost .bani la AFCN nici măcar pentru monografia oraşului Tismana ce prezintă, printre alte premiere, un alt rău făcut istoriei noastre de Diplomele false ale lui Sigismund al Ungariei şi ale lui Ioan Huniade, 
Dar lucrurile încep să se schimbe: poţi minţi odată, de două ori, chiar de nenumărate ori dar NU POŢI MINŢI TOT TIMPUL!
Istoricii au început să-şi dea seama de diversiune.
Vom prelua orice fel de articol care demontează răul adus istoriei României de doar trei-patru oameni,  timp de 9 ani de zile.   Cristoiu, inventatorul găinii care naşte pui vii şi tuciuriul Turcescu cu misiunea lui neghioabă primită din partea lui Djuvara (care-l avansase cuman) de a lansa  stilul noului Cod al lui Da Vinci în țara noastră trebuie să ia sfârșit !
 Iată încă un articol apărut pe site-ul fluierul.ro

TARA ROMANEASCA. 1310-1352. STUDII GENETICE: BASARAB I, intemeietorul Tarii Romanesti, a fost român fără nici o legătură genetică cu cumanii. Neagu Djuvara a mințit cu nerușinare.

Câţiva ani la rând cărţile lui Neagu Djuvara despre originea cumană a primilor Basarabi, publicate la prestigioasa Editură Humanitas au fost succese de casă. Teoria originii cumane a dinastiei Basarabilor i-a adus mulţi bani în conturi bătrânului istoric nonagenar, înşelând buna credinţă a cititorilor români şi sfidând logica istorică.

Teoria cumană a Basarabilor promovată de Neagu Djuvara, nu are nicio legătură cu realitatea istorică. Şi ca minciunile proferate de Neagu Djuvara să fie complete l-a mai făcut pe Basarab I şi catolic, deşi bisericile ridicate de el erau zidite în cel mai pur stil bizantin ortodox. Istoricii diletanţi şi o parte a presei stipendiate de Soroş au dat curs promovării acestei teorii absurde, tocmai pentru a lovi în fondatorii statului medieval românesc şi în Biserica ortodoxă. Trebuie să fi lipsit de elementare studii de artă bisericească ca să susţii că Biserica Sf. Nicoale din Curtea de Argeş era ridicată de un catolic.

---

---

Dar, iată, că recent cercetătorii clujeni patronaţi de Academia Română şi Centru de Studii Transilvane au analizat genetic mormântul unui membru întemeietor al familiei Basarabilor: renumitul Vlaicu Vodă. În 28 octombrie 2014, la Academia Română din București, a avut loc comunicarea ,,Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş.

Despre geneza Ţării Româneşti”, susţinută de către şef de lucrări dr. Beatrice Kelemen (Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Biologie şi Geologie – Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe, Cluj-Napoca), CS I dr. Adrian Ioniţă (Academia Română, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Bucureşti) şi CS I dr. habil. Alexandru Simon (Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul de Studiere a Populaţiei – Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca).

Evenimentul, găzduit de Sala de Consiliu a Academiei, a fost moderat de Acad. Alexandru Vulpe (preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române) și s-a bucurat de o participare deosebită din partea comunității academice și universitare.

În urma discuțiilor și comentariilor, cele mai importante concluzii au fost următoarele:

Defunctul din Mormântul 10 („Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într-un document din 1335;

Nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană; istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;

Din cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici români, înrudiţi cu voievozii ortodocşi din Maramureş, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare şi „descălecatul” în Moldova, ce a dus la întemeierea noului stat medieval românesc de la est de Carpaţii Orientali.

În concluzie „teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca şi cărţile demitizante ale lui Lucian Boia în direcţia „europeană” de falsificare a Istoriei României.

În opinia acestor “falsificatori ai istoriei” strămoşii noştri originari trebuie să fi avut origini cumane şi catolice, numai români ortodocşi să nu fie. Ştiinţa geneticii a reabilitat însă adevărul istoric: Basarabii erau români de religie ortodoxă.

(știrea și informatiile preluate partial din articolul lui Ionut Tene - de pe Napoca News http://www.napocanews.ro/2014/11/cercetatorii-clujeni-au-confirmat-genetic-originea-romana-a-dinastiei-basarabi-teoria-cumana-a-lui-neagu-djuvara-e-falsa.html)

---

---

Fluierul vă prezintă aici și articolul lui George Damian
"Basarab voievod a fost român şi ortodox. Neagu Djuvara ne cam minte"
în care minciunile lui Djuvara și Boia sunt desființate

Neagu Djuvara practică în cartea lui exact aceleaşi artificii de care îi acuză pe restul istoricilor români: ocoleşte unele documente, pe altele le interpretează aşa cum îi convine pentru a-şi susţine teza.

Enumăr mai jos o serie de documente (citate via Matei Cazacu, în Magazin Istoric din februarie 2013):

19 iunie 1330 ţarul sârb Ştefan Duşan se lăuda că a învins şapte ţari, printre care şi pe „Basaraba Ivanco, socrul ţarului Alexandru al Bulgariei”;

- 26 noiembrie 1332 Carol Robert de Anjou îşi aminteşte de bătălia de la Posada aşa „am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Transalpină de către Basarab, schismaticul [ortodox], fiul lui Thocomerius, spre marea noastră şi a sfintei coroane insultă, acest Basarab, necredinciosul nostru român, mânat de un gând rău…”;

- 19 mai 1335 altă amintire a lui Carol Robert de Anjou despre bătălia de la Posada : „Spre cinstea slujbei deosebite şi vrednice de o veşnică amintire a numitului magistru Toma, pe care ne-a făcut-o în Ţara Transalpină, unde atacul duşmănos pornit cu cruzime […] de către Basarab românul şi fiii lui …”;

- 17 octombrie 1345 Papa Clement al V-lea îl informa pe regele Ungariei că „ … am luat măsuri să se îndrepte felurite scrisori către nobilii bărbaţi Alexandu al lui Basarab şi către alţi români, atât nobili, cât şi oameni de rând” pentru sprijinirea a doi fraţi minoriţi;

- 9 iulie 1347 regele Ladislau cel Mare spunea aşa „în Ţara Transalpină, în expediţia domnului Carol faimosul rege al Ungariei împotriva lui Basarab românul, pe atunci necredincios regatului şi sfintei coroane”;

- 1358 Cronica pictată de la Viena îl numeşte pe Basarab „schismatic perfid” (n.red. schismatic = denumirea dată ortodocșilor de către catolici);

- 10 aprilie 1370 Papa Urban al V-lea îi scrie lui Vladislav Vlaicu (nepotul lui Basarab) şi îi reproşează că a rămas schismatic, moştenire de la „vechii săi predecesori”;

Citind cu bună credinţă toate aceste surse documentare nu poţi ajunge decât la următoarea concluzie: pe primul voievod al Ţării Româneşti îl chema Ivanco/ Ioan după botez, era creştin ortodox (schismatic) şi de etnie română (valah).

Neagu Djuvara reuşeşte performanţa să răstălmăcească toate aceste documente, pentru el nu există nici o îndoială că Basarab era cuman catolic. Thocomerius este pentru Djuvara „Toctamir” („fier călit” în limbile turcice), deci cuman. Varianta că Thocomerius din transcrierea latină ar putea fi Tihomir nu este luată în seamă. Că toate documentele ungureşti spun despre Basarab că era schismatic (ortodox) nu are aproape nici o importanţă pentru Neagu Djuvara – el spune că de fapt era vorba de calomnii din partea regelui ungar pentru a-l îndepărta pe voievod de Papă.

Neagu Djuvara citează un singur document în care Papa îl lăuda pe Basarab că a sprijinit activitatea unor călugări catolici „tanquam princeps devotus catholicus” – „ca/precum un devotat principe catolic”. Din punctul meu de vedere acest document chiar nu îl dovedeşte drept catolic pe Basarab – el i-a sprijinit pe călugării Papei „ca şi cum ar fi fost” un principe catolic. Cealaltă scrisoare papală în care se anunţă trimiterea unor scrisori către români (valahi) printre care şi fiul lui Basarab, Alexandru, nu spune precis că acesta ar fi fost catolic. Că le permitea catolicilor să facă propagandă în Ţara Românească este una, însă asta nu îi face neapărat catolici.

Ca şi în cazul lui Lucian Boia, editura Humanitas a pus în mişcare în sprijinul lui Neagu Djuvara un impresionant aparat de propagandă jurnalistică. Toţi cei care au ocupat secţiile de cultură de la diversele publicaţii sunt ferm convinşi că Basarab a fost cuman. Cartea lui Matei Cazacu în care sunt demontate tezele lui Neagu Djuvara „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti” a trebuit să apară la Chişinău, la editura Cartier, că în Bucureşti nu a încăput. Ştiu ce îmi cumpăr data viitoare când trec Prutul.

(sursa: http://www.george-damian.ro/basarab-voievod-a-fost-roman-si-ortodox-neagu-djuvara-ne-cam-minte-4293.html)

---

---

Vasile Ernu: Interviu luat istoricului Matei Cazacu

Cînd domnul Neagu Djuvara a lansat „teoria cumană” („Thocomerius – Negru vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”, Ed.Humanitas 2007) am rămas surprins de succesul mediatic pe care l-a avut, dar şi mai mult m-a surprins reacţia foarte slabă a lumii istoricilor de la noi. Nu sunt istoric, aşa că nu am o opine legată de acest subiect.

Am citit însă recent o carte-replică („Ioan Basarab, un domn român la începutul Ţării Româneşti”, Ed.Cartier 2013) dată de doi istorici medievalişti: Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan.

Demult nu am citit o critică mai devastatoare, bine argumentată şi uşor accesibilă unui public mai larg. Zilele acestea am avut ocazia să discut cu istoricul Matei Cazacu*.

(V.E.) Vasile Ernu: Dragă Matei Cazacu, cartea „Ioan Basarab, un domn român la începutul Ţării Româneşti” este doar o critică a “teoriei cumane” a domnului Neagu Djuvara sau este ceva mai mult de atît? Ce îşi propune această carte?

Matei Cazacu: Critica teoriei cumane este doar vârful icebergului. Cartea este, înainte de toate, o replică întru apărarea istoriografiei româneşti mai vechi şi mai noi, pe care Neagu Djuvara o desconsideră, ba chiar o calomniază în bloc şi fără nuanţe începând cu Haşdeu, Onciul, Iorga şi Gh. Brătianu până în zilele noastre. Ea este apoi o reaşezare a problemei - întemeierea Ţării Româneşti la cumpăna secolelor 13 şi 14 - cu toate premizele şi consecinţele ei imediate pe terenul solid al documentelor, câte cunoaştem până astăzi.

Este apoi o lecţie de metodă. Deşi este considerată o ştiinţă, e drept nu exactă, ci umană, istoria nu operează ca matematicile cu teoreme demonstrabile, cu ecuaţii cu una sau mai multe necunoscute ce sunt repede identificate sau ca fizica şi chimia unde experienţele de laborator confirmă sau infirmă o ipoteză fără drept de apel. Istoria permite, ba chiar este nevoită s-o facă, dacă este cu adevărat creatoare, avansarea unor ipoteze, a unor scenarii sau modele pe care cercetarea ulterioară le confirmă sau nu, uneori după decenii sau chiar secole.

Istoriografia românească din ultimele secole a construit astfel de modele, unele (general) adoptate, altele respinse. Întemeierea Ţării Româneşti de un voievod român de confesiune ortodoxă este unul din aceste modele general acceptate de istoricii serioşi. Părerile amatorilor, oameni (probabil, uneori) de bună-credinţă, dar fără formaţie ştiinţifică în domeniu, trebuie să rămână în domeniul lor, science fiction. În Franţa, un astfel de personaj a scris o carte la câţiva ani după moartea lui Napoleon I, în care „dovedea" că împăratul nu a existat şi că în realitate e vorba de un mit solar!

Această carte este deci o pledoarie pentru profesionalism, pentru rigoare ştiinţifică şi pentru onestitate intelectuală. În sfârşit, last but not least, ea este realizarea parţială a unui proiect vechi de aproape cinci decenii. În 1966-67 eram student la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi voiam să fac o teză de licenţă (azi îi zice master, cred) cu profesorul Constantin C. Giurescu. Domnia sa m-a întrebat dacă aveam un proiect şi i-am răspuns că mă pasiona chestiunea întemeierii Ţării Româneşti.

Am fost foarte decepţionat când profesorul m-a sfătuit să renunţ la el, deoarece era prea complex (pentru un tânăr de 20 de ani) şi mi-a propus să aleg o monografie de domn muntean : „de exemplu, Vlad Ţepeş!” Această propunere mi-a transformat complet existenţa (nu intru acum în detalii), dar nostalgia vechiului meu proiect nu m-a părăsit niciodată.

Şi iată că îl văd realizat de Neagu Djuvara, dar, vai, în ce condiţii!

---

V.E.: Critica adusă „teoriei cumane” a domnului Neagu Djuvara este devastatoare. Demult nu am mai citit o deconstrucuţie atît de bine argumentată şi nuanţată. Care sînt argumentele centrale ale acestei critici? M.C: Faptul că Basarab poartă un nume de origine turcă veche (cumană), nu înseamnă că era de această origine.

M.C.: Argumentele centrale ale acestei critici sunt înseşi documentele şi cronicile de epoca neglijate şi/sau ignorate de Neagu Djuvara, deşi sunt adunate şi publicate de peste 200 de ani. Faptul că Basarab poartă un nume de origine turcă veche (cumană), nu înseamnă că era de această origine, deoarece toate mărturiile contemporane şi posterioare precizează că era român şi ortodox.

Nu există nici măcar un singur izvor care să afirme această aberaţie care a apărut în secolul 20 la unii istorici unguri. Iar numele lui de botez era Ivanco-Ioanco-Iancu, deci Ioan, un prenume care apare şi în familia Asăneştilor (Asan era porecla unuia din cei trei fraţi), întemeietorii celui de-al doilea ţarat româno-bulgar la 1185-6, care erau români (vlahi).

Câţiva cneji şi nobili români din Transilvania secolelor XIV-XV poartă nume de această origine, ca şi un număr foarte restrâns de mari boieri munteni din secolele XIV-XVI. Dar aceasta nu înseamnă ca erau cumani, cum afirmă Neagu Djuvara, citând un filolog ungur de tristă amintire, un adevărat "Fachidiot", pe care îl urmează orbeşte.

Este adevărat, şi nimeni nu contestă faptul că acest popor - de fapt o adunătură de triburi nomade purtând numele grupului dominant, aşa cum au fost hunii, avarii şi pecenegii - s-a instalat în Câmpia Dunării şi în nordul Mării Negre în secolele 12-13 unde au lăsat câteva urme în toponimie (vreo 300 din câteva mii si zeci de mii), câteva cuvinte în limba noastră, câteva morminte şi ceaune de fiert mâncarea. Alţii s-au refugiat în Ungaria de frica tătarilor şi s-au botezat catolici la 1238, urmaşii lor purtând nume creştineşti, astfel că, după această dată, singura indicaţie a originii lor este cea oferită de documente.

Aceleaşi documente care spun că Basarab era român şi schismatic (ortodox), iar nu cuman şi catolic! Neagu Djuvara ignoră fenomenul de modă în antroponimie (nume de persoane), ca de altfel şi în îmbrăcăminte, tehnică, etc. Johnny Răducanu, un talentat cântăreţ de jazz, era oare american fiindcă purta acest prenume ?

Sau comuniştii români care şi-au "botezat" copiii Vladimir, Zoia, Saşa, Serghei, Maia (de la 1 Mai) erau ruşi ? Sau românii din Ardeal şi din Basarabia maghiarizaţi sau rusificaţi de funcţionarii stării civile care făceau din Ion Janoş, şi respectiv Ivan, erau ei unguri sau ruşi ?

Guadelupa şi Martinica sunt pline de oameni care se numesc Cezar, Iulius, ba chiar Cantacuzino, deoarece au fost botezaţi astfel de funcţionarii stării civile franceze al căror ghid era un dicţionar latin-francez. In plus, Basarab este un titlu, o funcţie în Imperiul mongol, în care cumanii, cei rămaşi în afara Ungariei, au fost înglobaţi după 1241.

---

V.E.: Susţineţi că medievalistica românescă este sub un asediu paraştiinţific. În ce constă acest asediu şi ce rol joacă domnul Djuvara cu a sa „teorie cumană” ultramediată în această problemă? Oare „cumanomania” nu e un soi de nouă „tracomanie”? Cum credeţi că se explică acest succes imens la public a „teoriei cumane” a domnului Djuvara? Şi de ce credeţi că răspunsurile mai multor istorici importanţi au rămas într-un con de umbră?

M.C.: Tracomania lui Iosif Constantin Drăgan şi cumanomania lui Neagu Djuvara nu pot fi puse pe acelaşi plan, deoarece cea dintâi avea, ca şi slavomania lui Roller, un substrat politic, pe când cea de-a doua este un fenomen de modă, aşa cum la Roma tinerii eleganţi din secolele 4-5 se îmbrăcau şi se coafau după moda "barbară" (gotică sau hunică).

Tracomania a fost instrumentalizată de regimul naţional-comunist al lui Ceauşescu pentru a respinge, în numele unei antichităţi venerabile dar, vai, inexistente, moştenirea romană şi creştină care ne ancorează pe noi, românii, în Europa civilizată şi democratică. Tot aşa s-a întâmplat în Germania lui Hitler cu teoria germanismului arian impusă de regimul nazist ca dogmă ştiinţifică. Aceasta, potrivit principiului enunţat de Orwell : cine stăpâneşte trecutul controlează prezentul.

Cumanomania a apărut pe un fundal de criză existenţială politică şi economică, de neîncredere în elitele intelectuale şi în discursul lor. Ceea ce i-a dat curaj şi popularitate a fost, o spun cu regret, (mult prea) timida replică a istoricilor români din motive pe care nu e locul să le discut eu acum şi care ţin de demersul personal al fiecăruia din ei.

---

V.E.: În ultima perioadă, după ce domul Neagu Djuvara a scos mai multe cărţi de popularizare istorică, numele domniei sale a început să devină unul de referinţă în domeniul istoriei cel puţin pentru noi, profanii. Dumneavoastră afirmaţi tranşant că „Autorul se consideră o autoritate în materie de istorie universală, dar cunoştinţele sale provin din lucrări generale sau învechite, care nu ţin cont de cercetări mai recente.. etc” Unde este locul domniei sale în istoriografia românească? Cum se raportează lumea academică faţă de istoricul Neagu Djuvara?

M.C.: Este loc pentru toată lumea cu condiţia, ca la medici, să se respecte ierarhia între specialişti şi generalişti. L-am comparat pe Neagu Djuvara cu "unchiaşul sfătos" venit din lumi şi vremuri apuse, care povesteşte cu vervă şi talent istoria "neamului" pentru copii şi tineret, deci un vulgarizator al istoriei.

Câtă vreme istoricii specialişti nu vor face efortul de a scrie pe înţelesul unor cercuri largi de nespecialişti, amatori de istorie, ca francezii Frantz Funck-Brentano, Fernand Braudel, Régine Pernoud, Jacques Le Goff, Georges Duby, Marc Ferro şi Emmanuel Leroy-Ladurie, sau ca numeroşi anglo-saxoni (citez doar pe Steven Runciman, Peter Brown, David S. Landes), cititorii români vor fi siliţi sau tentaţi să se adreseze lui Neagu Djuvara pentru a evita limbajul prea tehnic sau limba de lemn.

Există apoi istorici care fac vulgarizare de bun nivel - în Franţa, Alain Decaux e cel mai cunoscut - dar care nu au pretenţia originalităţii şi în niciun caz nu-şi permit să ignore cu suficienţă documentele şi izvoarele sincere şi autentice. Şi totuşi, în România, Neagu Djuvara a fost numit doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, dar în "laudatio" se vorbeşte mai mult de activitatea sa politică, diplomatică, de animaţie culturală şi caritativă. In orice caz, nu de Negru Vodă.

Iar dacă ar fi să-l plasez în istoriografia română, l-aş aşeza între poligraful Dumitru Popescu (autor de nuvele istorice şi cu haiduci), Bucura Dumbravă ("Haiducul" şi "Pandurul"), Florian Christescu ("Istoria neamului nostru") şi Dumitru Almaş ("Alei codrule fârtate"!).

(Sursa: adev.ro/mtb8zl)

(FLUIERUL)

Vampirul Djuvara pângărește Istoria Românilor!

Într-o Românie în care democrația a dat cu oiștea-n gard, iar mafioții și trădătorii au devenit mai populari decât elitele naționale – o nulitate doctă ca Neagu Djuvara face carieră. Ce-i drept, între bătrânețe și moarte. În loc să-și plimbe strănepoții prin Cișmigiu, ipochimenul răscolește, cu un băț putred, istoria noastră multimilenară, pe care o terciuiește după bunul plac al stăpânilor săi din umbră. Mașinăria de propagandă manipulatorie l-a teleportat pe noul ”Dascăl Național” (sic!), pe soclul lui Nicolae Iorga…

Ce blasfemie! Pentru puștime, ”istoricul, diplomatul, filozoful și romancierul” Neagu Djuvara (cum se recomandă sus-numitul prin bâlciuri și talciocuri) a devenit principalul reper (poate singurul!) de înțelegere (din păcate, greșită!) a trecutului nostru, mai recent sau mai îndepărtat. Trăim în secolul vitezei, așa că junimea nu se mai complică. Djuvara le dă mură în gură ”O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” – compunere neroadă și mincinoasă, dar viu colorată, cu multe poze – iar aceștia o înghit pe nemestecate. De la înălțimea la care l-au cocoțat tabloidele bălțate și talk-show-urile (unde stă cu mâna dreaptă la falcă și cu arătătorul stâng în gură), mitomanul de profesie crede că își poate permite orice.

Chiar să afirme că primii domnitori ai Țării Românești au fost alogeni, mai precis… cumani! Iată ce scrie, negru pe alb, în cartea sa „Thocomerius – Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești” (apărută la Editura Humanitas, de al cărei patron ne-am ocupat mai demult, în pamfletul ”Un filozof de bucătărie: Gabriel Liiceanu”, publicat în revista ”România Mare”, în aprilie 2003): „Thocomerius, tatăl lui Basarabă, trebuie asimilat cu legendarul Negru Vodă. (…) Toate adunate alcătuiesc ceea ce se numește în jargon juridic un mănunchi de prezumții atât de convingător, încât în ochii mei n-ar mai trebui să existe nici o îndoială asupra originii cumane a spiței Thoctomeru-Basaraba”. Pe aceeași linie a spurcării originilor și parcursului nostru istoric se plasează și afirmația, de-a dreptul imbecilă, pe care a făcut-o moșneagul graseiat la TVR 1 (în emisiunea ”Garantat 100%”, realizată de Cătălin Ștefănescu): ”1 Decembrie – în mintea rumânului – este data la care se creează România Mare. Nu-i adevărat! 1 Decembrie este numai data la care două provincii – anume Transilvania și Banatul – emit dorința de a fi legate de Regatul României (sic!). De remarcat și faptul că Djuvara spune rumân (adică iobag!), nu român, tot în bătaie de joc…

Istoricul și teologul Dan Zamfirescu i-a dat o amplă replică bătrânei caiafe, în cartea intitulată sugestiv: ”Istoria românilor văzută de Neagu Djuvara – fals științific sau trădare de țară?” (apărută la Ed. Roza Vânturilor & Ed. Semne). Aflăm că ”Neagu Djuvara deține în cultura română recordul absolut în materie de ediții ale unei cărți de istorie. (…) Cele 11 ediții de până acum ale cărții domniei sale O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri nu-și au concurență. (…) Ea a dublat textul tipărit cu vorbirea lui de către autor pe 10 compact-discuri”. Bani aruncați aiurea, fără îndoială, doar pentru a asigura propagarea unor teze antiromânești, prin care se spală (încet, dar sigur!) creierele tinerei generații. Djuvara ”a fost selectat și propulsat în prim-plan, pe toate căile, tocmai în virtutea unei calități aproape geniale, dacă o raportăm la interesele pe care le servește: aceea de a transforma piscurile și munții în mușuroaie și de a face din uriașii istoriei noastre aproape niște pitici”. Acesta ”s-a dovedit istoricul ideal pentru exact ceea ce se vrea acum: să i se smulgă neamului românesc acel nerv vital reprezentat de memorie”.

În viziunea lui Neagu Djuvara, ”sunt estompate, minimalizate și chiar trecute total sub tăcere acele elemente care contribuie la grandoarea unei personalități sau a unei epoci, sau chiar a unei instituții cum este Biserica Ortodoxă Română”. Mai mult, falsificatorul de istorie are tupeul să afirme următoarele: ”Suntem singura țară mare din Europa a cărei unitate e exclusiv întemeiată pe limbă. (…) Mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune”. Zamfirescu îl contrazice cu fermitate, arătând că ”la baza unității românilor a stat, încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare (…), conștiința apartenenței tuturor vorbitorilor acestei limbi la același neam: la neamul românesc”. Cât despre sacrificiile făcute de români în cele două războaie mondiale (a căror dimensiuni îi scapă lui Neagu Djuvara), Dan Zamfirescu precizează că ”românii, la fel ca în răsărit, nu s-au bătut cu poporul german, după cum nu au trecut Nistrul împotriva poporului rus. În ambele direcții, ei au luptat și s-au jertfit pentru lichidarea a două monstruozități ale istoriei universale: în răsărit bolșevismul și în apus nazismul”.

Ne oprim, deocamdată, aici cu cazul Neagu Djuvara (emblematic pentru operațiunea diabolică de distrugere a Pantheonului Național și a memoriei noastre colective). Pentru noi, acest individ ridicat în slăvi de o adunătură de ticăloși cu simbrie străină nu este altceva decât un vampir care pângărește Istoria Românilor. El se hrănește cu sângele vărsat de eroii neamului – de la Posada și Călugăreni, până la Mărășești și Podu Înalt. Ar trebui înfipt un țăruș în tomurile mincinoase ale lui Neagu Djuvara, iar autorul acestor infamii scelerate să poarte la gâtul lui de curcan bătrân nu un colan de aur, ci o salbă de căței de usturoi. Poate așa va mai sta locului, măcar o vreme. Iar dacă tot nu și nu – atunci să chemăm Exorcistul!

 Sursa: http://www.ziarulnatiunea.ro/2014/06/09/vampirul-djuvara-pangareste-istoria-romanilor/

Data: 9 iunie 2014, Vlad Hogea

Planul Kalergi: genocidul popoarelor europene

Planul Kalergi: genocidul popoarelor europene

relatat de aL- ; 03 ianuarie, 2015

Imigrarea în masă e un fenomen ale cărui cauze sunt abil create de Sistem şi pe care propaganda multietnică se chinuie să îl reprezinte ca fiind inevitabil. Cu acest articol încerc să demonstrez o dată pentru totdeauna că nu este vorba de un fenomen spontan.
Ceea ce se încearcă să se afişeze ca fiind fructul ineluctabil al istoriei, în realitate este un plan studiat în jurul mesei şi pregătit de decenii pentru a distruge complet chipul Vechiului Continent.
PANEUROPA
Puţini ştiu că unul dintre principalii ideatori ai procesului de intregrare europeană a fost cel care a planificat genocidul programat al popoarelor europene. Este vorba de un personaj obscur a cărui existenţă este ignorată de mase, dar pe care cei puternici îl consideră ca fiind tatăl fondator al Uniunii Europene. Numele său e Richard Coudenhove Kalergi. El se mişcă în spatele cortinei, departe de reflectoare, reuşind astfel să atragă în pânzele sale pe cei mai importanţi şefi de stat, care aususţinut şi promovat proiectul său de unificare europeană.[1]
În 1922, la Viena, pune bazele mişcării „Paneuropa” care are ca scop instaurarea unei Noi Ordini Mondiale bazată pe o Federaţie a Naţiunilor condusă de Statele Unite. Unificarea europeană ar fi constituit primul pas spre un unic Guvern Mondial.
Cu instaurarea fascismelor în Europa, Planul se deteriorează, iar uniunea Paneuropeană e constrânsă să se dezbine, dar după al Doilea Război Mondial, Kalergi, mulţumită unei activităţi frenetice şi neobosite, dar şi cu susţinerea lui Winston Churchill, dinloja masonică B’nai B’rith şi a unor ziare ca şi New York Times, reuşeşte să obţină aprobarea proiectului său din partea Guvernului Statelor Unite.
ESENŢA PLANULUI KALERGI
În cartea sa „Praktischer Idealismus”, Kalergi declară că locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei nu vor fi popare originale ale Bătrânului Continent, ci o subumanitate bestializată de amestecul rasial. El afirmă fără jumătăţi de măsură că e necesarca popoarele europene să se amestece cu rase asiatice şi de culoare pentru a crea o turmă multietnică fără calitate şi uşor de dominat de către elita la putere.

„Omul viitorului e de sânge mixt. Rasa viitorului eurasiatică-negroidă, extrem de asemănătoare cu anticii egipteni, va înlocui multiplicitatea popoarelor cu o multiplicitate de personalităţi.” [2]

Gerd Honsik descrie astfel esenţa Planului Kalergi

Kalergi proclamă desfiinţarea dreptului de autodeterminare al popoarelor şi, succesiv, eliminarea naţiunilor prin intermediul mişcărilor etnice separatiste sau imigrării în masă. Pentru ca Europa să fie dominabilă de către elită, pretinde transformarea popoarelor omogene într-o rasă amestecată de albi, negri şi asiatici. Acestor metişi el le atribuie cruzimea, infidelitatea şi alte caracteristici care, după părerea sa, trebuiesc create conştient deoarece sunt indispensabile pentru a genera superioritatea elitei.
Eliminând mai întâi democraţia, adică guvernul poporului, apoi însuşi poporul prin amestecarea raselor, rasa albă trebuie înlocuită cu o rasă metisă uşor de dominat. Eliminând principiul egalităţii tuturor în faţa legii şi evitând orice critică la adresaminorităţilor prin intermediul legilor extraordinare care să le protejeze, se va reuşi reprimarea maselor.
Politicienii acelor vremuri au dat dreptate lui Kalergi, puterile occidentale se încredinţau planului său, iar băncile, mass-media şi serviciile secrete americane au finanţat aceste proiecte. Şefii politicii europene ştiu bine că el e autorul acesteiEurope care se dictează prin Bruxelless şi Maastricht. Kalergi, necunoscut opiniei publice, în clasele istorice şi printre deputaţi, este considerat tatăl Maastrichtului şi multiculturalismului.
Noutatea planului său nu e cea de a accepta genocidul ca mijloc pentru atingerea puterii, dar cea de a pretinde crearea subumanilor, iar mulţumită caracteristicilor negative ale acestora ca şi incapacitatea sau instabilitatea, să se garanteze toleranţa şiacceptarea „rasei nobile”. [3]

DE LA KALERGI ÎNAINTE
Deşi nicio carte de istorie nu vorbeşte despre Kalergi, ideile sale au rămas principalele surse de inspiraţie ale actuale Uniuni Europene. Convingerea că popoarele Europei trebuiesc amestecate cu negrii şi asiatici pentru a distruge identitatea şi pentru acrea o singură rasă metisă, se află la baza tuturor politicilor comunitare adresate integrării şi apărării minorităţilor. Nu este vorba de principii umanitare, dar de directive emise cu o determinare nemiloasă pentru realizarea celui mai mare genocid dinistorie.
În onoarea sa a fost constituit premiul european Coudenhove-Kalergi care la fiecare doi ani premiază europeiştii care au ieşit în evidenţă prin punerea în practică a planului criminal Kalergi. Printre aceştia găsim şi nume de calibrul Angelei Merkel saului Herman Van Rompuy.


Incitarea la genocid se găseşte şi la baza invitaţiilor constante ale ONU de a ospita milioanele de imigranţi pentru a compensa scăzuta natalitate europeană. Conform raportului difuzat la începutul noului mileniu, Ianuarie 2000, pe nume „Population division” al Naţiunilor Unite la New York, intitulat: „Emigrări de schimb: o soluţie pentru populaţiile în declin şi îmbătrânite, Europa ar avea nevoie până în 2025 de 159 de milioane de imigraţi.” Rămâne un enorm dubiu: cum e posibilă o estimare atât deprecisă dacă imigrarea nu este un plan stabilit în jurul mesei. Ceea ce rămâne sigur e că scăzuta natalitate ar putea fi uşor inversată prin măsuri potrivite care să susţină familiile. La fel de sigur este că patrimoniul genetic european nu se poateproteja prin introducerea unui patrimoniu genetic diferit, ci doar se accelerează dispariţia acestuia. Singurul scop al acestor măsuri e cel de a denatura complet popoarele, transformându-le într-o masă de indivizi fără nicio coeziune etnică, istorică şiculturală.
Pe scurt, teza Planului Kalergi a constituit şi constituie şi astăzi fondamentul politicilor oficiale ale guvernelor menite să promoveze genocidul popoarelor europene prin imigrarea în masă. G.Brock Chisholm, fostul director al Organizaţiei Mondiale aSănătăţii (OMS), demonstrează că a învăţat bine lecţia lui Kalergi când afirmă:

„Ceea ce oriunde in lume trebuie să se aplice e să se practice limitarea naşterilor şi căsătoriile mixte, şi asta cu scopul de a crea o singură rasă într-o lume unică ce depinde de o autoritate centrală” [4]

CONCLUZIE
Dacă privim în jurul planului Kalergi, pare că s-a realizat în întregime. Suntem martorii deprecierii Europei. Axioma „Noii Civilizaţii” susţinută de evangelizatorii Mentalităţii Multiculturale, e adeziunea la amestecul etnic forţat. Europenii suntnaufragiaţi în metisism, scufundaţi în valurile de imigraţi afro-asiatici. Plaga căsătoriilor mixte produce în fiecare an mii de noi indivizi de rasă mixtă: „copiii lui Kalergi”. Sub dubla presiune a ignoranţei şi tâmpeniei umanitare oferite de mijloacele de comunicare în masă s-a impus europenilor negarea propriilor origini, uitând astfel de propria identitate etnică.
Susţinătorii Globalizării se obosesc să ne convingă că a renunţa la identitatea noastră e un act progresist şi umanitar, că „rasismul” e greşit, dar doar pentru că vor ca noi să devenim doar nişte orbi consumatori. Mai mult ca oricând e necesar săreacţionăm la minciunile Sistemului şi să reanimăm spiritul rebeliunii în inimile europenilor. Nu avem altă alegere, alternativă e sinuciderea etnică.
NOTE
[1] Printre urmaşii din prima clipă sunt şi politicienii cehi Masarik şi Benes, la fel ca şi bancherul Max Warburg care a pus la dispoziţia lui Kalergi primii bani pentru proiect, 60.000 de mărci. Cancelarul austriac Monsignor Ignaz Seipel şi următorulpreşedinte austriac Karl Renner şi-au asumat responsabilitatea de a conduce mişcarea Paneuropeană. Kalergi însuşi anunţă faptul că alţi politicieni francezi aprobau mişcarea sa pentru a reprima recuperarea Germaniei. Astfel, primul ministru francez Edouard Herriot şi guvernul său, ca şi liderii britanici din toate sectoarele politice şi redactorul şef de la Times, Noel Baker, au căzut în mecanismele acestui conspirator. În final a reuşit să îl atragă pe însuşi Winston Churchill. În acelaşi an, cel care maitârziu urma să fie genocidul ceh a 300.000 de sudeţi germani, Edvard Benes, a fost numit preşedinte onorific. Până în acest moment el a ignorat complet existenţa lui Kalergi, dar negocia cu Mussolini pentru restrângerea dreptului autodeterminăriiaustriecilor pentru a favoriza mai mult popoarele victorioase, dar a eşuat.
În infinita listă de politicieni ai secolului XX, de menţionat în mod special sunt Konrad Adenauer, fostul ministru al justiţiei spaniol, Rios şi John Foster Dulles (EEUU). Fără să respecte fondamentul democraţiei şi cu ajutorul ziarului New York times şial New York Herald Tribune, Kalergi a prezentat Congresului American planul său. Dispreţul pe care îl avea faţă de guvernul popular l-a exprimat într-o frază din 1966, în care aminteşte activitatea sa de după război: „Succesivii 5 ani ai mişcăriiPaneuropene au fost dedicaţi mai ales acestui obiectiv: prin mobilitarea parlamentelor se forţau guvernele să construiască Paneuropa”. Ajutat de Robert Schuman, ministrul de externe francez, Kalergi reuşeşte să scoată de sub controlul Germaniei propriaproducţie de oţel, fier şi cărbune şi să le transfere suveranităţii supranaţionale, adică antidemocratice. Apar alte nume: De Gasperi, trădătorul autodeterminării tirolezilor de sub şi Spaak, liderul socialist belgian. Kalergi pretinde că vrea săstabilească pacea între poporul german şi cel francez prin urmaşii lui Clemenceau, cei care au creat planul genocid de la Versailles. În anii 20 alege culoarea albastră pentru steagul Uniunii Europene. Rolul de conducere al lui Kalergi în cosntruirea Europei multiculturale şi în restricţionarea puterii executive a parlamentelor şi guvernelor e evident şi în zilele noastre şi se demonstrează prin conferirea premiului „Coudenhove Kalergi” de către cancelarul Helmut Kohl ca şi mulţumire pentru urmareaplanului, ca şi jertfă şi adorare a puterii personajului din partea masonului şi politicianului european, primul ministru al Luxemburgului, Junker. În 1928 s-au adăugat celebri politicieni şi masoni francezi: Leon Blum (mai târziu prim ministru), Aristide Briand, E.M. Herriot, Loucheur. Printre asociaţii săi se întâlneau şi alte nume ca şi scriitorul Thomas Mann şi fiul Kaiserului, Otto von Absburg. Printre promotorii, dincolo de cei deja menţionaţi, se întâlnesc şi Churchill, CIA, loja masonică B’nai B’rith, New York Times şi toată mass-media americană. Kalergi a fost primul căruia i s-a oferit premiul Carlomagno în localitatea Aachen; iar când l-a primit Adenauer, Kalergi era prezent. În 1966 păstrează contactele cu cei mai importanţi colaboratori.Toţi cei care au primit acest premiu fac parte din cercul de prieteni ai lui Kalergi şi sunt masoni, sau se străduiesc să reprezinte interesele SUA în Germania. În anul 1948 Kalergi reuşeşte să convertească „Congresul europarlamentarilor” din Interlakenîntr-un instrument prin care să oblige guvernele să îşi întoarcă atenţia spre „chestiunea europeană”, adică să îi realizeze propriul plan.
Tocmai atunci se formează Consiliul European, iar la conducerea delegaţiei germane îl găsim pe Konrad Adenauer sprijinit de CIA. (Gerd Honsik, „Planul Kalergi”)
[2] Kalergi, „Praktischer Idealismus”
[3] Honsik, cit.
[4] „USA Magazine” 12 august 1955
Sursa:  http://art31.ro/planul-kalergi-genocidul-popoarelor-europene/

Hoția de la Loteria Națională pe înțelesul tuturor

Mărturisesc, de fiecare dată când am văzut jucăria aceea complicată prin care se extrag numerele câștigătoare la Loto, mi-am zis că nu e cu putință să fie la mijloc vreo mânărie, vreo golănie prin care numerele extrase să fie dinainte stabilite. Ba chiar am pus pe propriul meu site un text, primit pe Internet, prin care autorii susțineau că au descoperit mecanismul înșelăciunii. Am pus textul fără să-l citesc cu prea mare atenție! Iar textul a atras zeci de comentarii, pe care, din păcate, le-am citit cu aceeași neîncredere… Mi se părea imposibilă vreo mânărie. Doar văzusem eu cu ochii mei cum funcționa mașinăria!…

Până aseară!, când am primit invitația de la Antena Stars să particip la o dezbatere pe tema Loteriei Naționale. M-a mirat invitația și am întrebat de unde și până unde m-aș pricepe eu să discut acest subiect! Motivul era textul și comentariile de pe site-ul meu, de pe www.ioncoja.ro, unde pe 30.06.12 postasem textul intitulat Loto – Țeapa națională, care a ajuns să fie citit și de producătoarea emisiunii. Acceptând invitația, m-am simțit obligat să citesc mai atent textul pe care eu însumi îl publicasem. Așa am aflat care este mecanismul imensei escrocherii care se cheamă Loteria Națională din România de după introducerea sofisticatei „suflante” prin care se extrag numerele câștigătoare. A doua zi, adică azi, înainte de a merge la emisiune, am postat pe site din nou textul cu pricina, cu un titlu nou, mai explicit: Loteria Națională = Țeapă Națională.
Revin, pentru a explica, în cuvintele mele, ce am înțeles eu din materialele aflate pe site. Nu mă voi rezuma la aspectul tehnic al furăciunii, ci voi încerca să dau un răspuns avizat și la întrebarea care se pune de fiecare dată când se produce o crimă: cui prodest? Cine a avut de cîștigat de pe urma nelegiuirii?

Vom analiza două variante: mai întâi Varianta A, prin care Loteria Națională nu dă niciun premiu 1, nu dă pe nimeni câștigător al premiului 6 din 6!

Pasul 1. Este important pentru infractorii de la Loteria Națională să știe înainte de extragerea numerelor câștigătoare care combinații de numere nu au fost înregistrate pe biletele completate de public, de jucătorii la Loterie. Acest lucru este posibil datorită faptului că fiecare bilet de loto este înregistrat pe calculatorul central atunci când este depus. Depunerea biletelor se face până la o anumită oră și zi, înainte de extragerea numerelor. Rămân astfel la dispoziția infractorilor câteva ore bune în care să afle de pe calculator ce combinații de numere nu au fost propuse de jucători. Rezultatul sunt mii de combinații care au rămas nejucate. Și infractorii de la Loteria Națională decid, la întâmplare, propriu zis, care variantă să fie dată drept câștigătoare în urma extragerii. Adică îi comandă suflantei ce numere să extragă, să le declare câștigătoare.

Pasul 2. Momentul cel mai important intră în sarcina suflantei. Ea nu funcționează cu mingii de ping-pong numerotate, cum ni se pare nouă! Ci fiecare bilă are în interiorul ei un cip mic, mic și al dracului! Scamatoria ca să reușească are nevoie de două seturi de bile, două valijoare, valijoara albă, să zicem, și valijoara roșie. Bilele din valijoara albă au incorporat un anumit cip, cele din valijoara roșie alt cip! Suflanta are 3 inele prin care trec bilele extrase. Primul inel este inelul care face posibilă escrocheria. Acest inel este programat să accepte numai bilele din valijoara albă, să zicem, iar pe celelalte să le respingă! În funcție de cipul incorporat!
Nemernicii de la Loteria Națională au o singură grijă: să nu pună în urnă bilele dintr-o singură valiză, bile care să poarte același cip! Ci pun deoparte bilele pe care au decis ei să le declare câștigătoare, și le amestecă cu restul bilelor din celălalt set, din care au scos, firește, șase bile, perechile bilelor ce urmează să fie extrase ca câștigătoare. Această manevră este posibilă deoarece inelul de la suflantă este programat de onor conducerea Loteriei să recunoască numai cipul de la cele șase bile, cip diferit de cipul celorlalte 43 de bile! Deci inelul nu recunoaște numărul de pe bilă, ci cipul din interior!
(Varianta simplificată ar fi ca numai bilele dintr-o valijoară să poarte un anumit cip, iar celelalte să fie nemarcate. Dar e mai puțin probabilă această variantă, deoarece este nevoie nu numai ca anumite bile să fie atrase de inel, ci și ca celelalte să fie respinse, precum doi magneți care se atrg sau se resping în funcție de cum poziționezi polii acelor magneți!)
Loteria Națională, de când a fost dată pe mâna „grecilor”, a funcționat mai ale după Varianta A, dând un număr suspect de mic de premii I. Mult mai mic decât în anii de dinainte de introducerea suflantei criminale!…

Varianta B, când conducerea Loteriei Naționale decide să dea, totuși, un premiu I. Din lăcomie tipic „grecească”, nemernicii nu se îndură să-l dea, la întâmplare, vreunui amărît ca mine sau ca tine, iubite cititor! Ci programează nu doar numerele, ci și cine să fie fericitul câștigător!
Pornim de la ideea că nu ar exista vreo posibilitate de a introduce un bilet după ora când se închide tragerea și nu se mai primește niciun bilet de loto. Deși la cât sunt de inventivi escrocii dela Loteria Națională, nu exclud cu totul varianta cea mai simplă: completează un bilet Loto după ce se anunță numerele căștigătoare și-l introduc pe competer!
Dacă cumva nu le stă în caracter să fie atât de cinici, de nerușinați, au la dispoziție mai multe posibilități. Bunăoară joacă „pe bune” câteva sute de bilete și le compară apoi cu lista combinațiilor care nu au fost depuse de muritorii de rând, fraierii ca noi! Aleg una dintre aceste combinații, aflată pe un bilet „de-al lor”, și cu ajutorul suflantei numerele de pe acel bilet ies câștigătoare!…
Mai departe, cine se prezintă cu biletul să ridice banii, este alt prilej de golănii pentru conducerea Loteriei Naționale! Chipurile câștigătorii vor să rămână necunoscuți!… În alte țări acești câștigători sunt bucuroși să se arate lumii, să se bucure împreună cu familia, cu prietenii, eventual să-i facă pe dușmai să pleznească de ciudă!…
Numai ciudații ăștia de români, nu! Nu vor să se afle de norocul ce a căzut pe capul lor! Nu cumva să trebuiască să-și plătească restanțele la întreținere!…

Nu mai insist cu alte matrapazlîcuri care se mai fac sub aceeași oblăduire! Mă rezum la esențial!

*

Cui prodest? Unde se duc banii atât de mulți câștigați cu atâta trudă?!
După o informație căpătată întâmplător în dimineața acestei zile, 70% din încasări le iau „grecii”, adică firma cu care Loteria Națională a încheiat un contract pentru care ar trebui împușcați toți, până la portar, din toate cele trei schimburi!
Am pus între ghilimele, „grecii”, deoarece banii nu ajung de fapt la firma respectivă, ci sunt sever dijmuiți de cei pe care i-a reprezentat directorul Loteriei care a semnat contractul, plus ceilalți directori care au mai fost pe post de atunci. Acești funcționari i-au reprezentat pe cei care i-au pus în funcție: partidele politice, cele care participă de 25 de ani la actul guvernării în România! Partidele politice au nevoie de mulți bani, atât pentru buzunarul propriu al liderilor, cât și pentru cheltuielile mari pe care le au! Au nevoie mai ales de bani iliciți, de care să nu dea nimeni socoteala! De aceea le-a trebuit o firmă străină, de care fiscul nostru să nu se poată interesa prea mult, ce face cu banii câștigați în România.
Mi-aduc aminte bine, în 1990 sau 1991, presa, încă liberă și scormonitoare pe atunci, a descoperit o escrocherie cu niște vapoare care au adus zahăr în țară în beneficiul unei firme obscure. Nu s-a putut afla ce persoane se aflau în spatele acelei firme. S-a descoperit însă că din beneficiile acelei firme s-au înfruptat toate partidele politice parlamentare la acea dată!… De atunci, presa n-a mai avut acces la dovezile că practica aceasta a continuat. Dar putem dormi liniștiți, partidele noastre nu se întrețin nici azi din cotizații sau donații.
Mi-aduc aminte ce mi-a povestit Aurel Șeitan, național-țărănist din tată-n fiu! Ani grei de închisoare la activ, participare la rezistența din munți etc. După 1990 s-a grăbit să vină în Țară și să se prezinte la partid, să pună umărul la redresarea PNȚ-ului și a Țării! Să pună umărul și o sponsorizare, o donație modică, de câteva mii de dolari. Casierul partidului i-a mulțumit cam în acești termeni: „Măi, Aurică, nu te dau pe tine banii afară din casă!… Păstrează-i! Dar semnează-ne o hârtie că ne donezi un milion de dolari! De hârtia asta am avea nevoie!…” Trăiau și Corneliu Coposu, și Ioan Diaconescu!… (Răspunsul răposatului domn Șeitan, cu altă ocazie, în romanul cu același nume, ȘEITANII…)
Păi dacă un partid ca PNȚCD-ul s-a pretat la asemenea malversații, vă dați seama ce se putea petrece la casieria celorlalte partide, mult mai bine reprezentate în Parlament și în guvern!…

În concluzie: SRI nu avea cum să nu cunoască textul publicat pe site-ul meu intitulat LOTO – Țeapă Națională, text preluat de pe internet și semnat Academia de Științe Economice, catedra de contabilitate și audit. Și SRI nu avea cum să nu raporteze mai departe, la Cotroceni sau la guvern despre jaful de la Loteria Națională. Nu cumva ar fi cazul ca SRI să afle ce s-a întâmplat mai departe de nu s-a întâmplat nimic?!… Opinia publică are nevoie de un răspuns de la SRI, ori de la DNA sau DIICOT, nu de la Loteria Națională!
 
Ion Coja
5 ianuarie 2015

Sursa: http://ioncoja.ro/la-zi/loteria-nationala-teapa-nationala-2/

Traian Bădulescu – Şuţeanu - Sentimentul naţional, Eminescu şi poeţii martiri

Cel mai folosit portret al lui Eminescu
executat de pictorul A. Bordenache
în anul 1941, şi care a apărut în 1944
în ediţia bibliofilă a lui M. Toneghin
Vedeţi "Sămănătorul" 6(7) iun. 2014

SENTIMENTUL NAŢIONAL ŞI CREŞTIN ÎN OPERA LUI  EMINESCU ŞI A POEŢILOR MARTIRI

    „Eminescu este expresia supremă a Neamului Românesc”, au spus - de peste 100 de ani - învăţătorii, profesorii de limba română şi de istorie la catedră, scriitorii şi ziariştii în presă, radio şi televiziune.

     Remarca descoperitorului său, marele om de cultură Titu Maiorescu, atunci când spune: „Naţiunea trăieşte, în primul rând, prin manifestările sale de cultură spirituală”, ne îndreptăţeşte să adăogăm că acest sentiment se trăieşte plenar, mai ales, în întâlnirile publice la datele memorabile ale Neamului.

      Deşi se crede că acum „ştim totul despre Eminescu”, realitatea ne arată că sunt printre noi oameni , - chiar români - , care încă n-au auzit de el, (ba chiar unii nu ştiu nici cum ni se cheamă ţara!) datorită felului de a se fi făcut educaţie în comunism, dar mai ales „stării de ceaţă tulbure”, a celor 21 de miniştri ai învăţământului din perioada aceasta ambiguă „de tranziţie”. O foarte mare cauză se află în existenţa la cârma ministerului culturii a unor oameni formaţi sub „lumina orbitoare” a realismului socialist, unii dintre ei chiar nefiind de etnie daco-română…

       Rolul intervenţiei noastre, prin acest eseu, este de a ne reaminti  cum a fost văzut primul nostru poet naţional de către marii noştri oameni ce cultură. Iată cum l-a definit  istoricul Nicolae Iorga: „Omul deplin al culturii româneşti” iar filozoful Constantin Noica, în cartea pe care i-a închinat-o, observă că în opera acestuia sălăşluieşte „sentimentul românesc al fiinţei”…În care intră, - bineînţeles,- latura creştină, unde  poetul ortodox Nichifor Crainic îl numeşte: „geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea ardorii, (prin referire la sone-tul închinat Fecioarei Maria),  şi că „ pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumină al Luceafărului”.  Latura aceasta este redată şi mai explicit de către exegeta sa ,profesoara Zoe Dumitrecu Buşulenga, cea care i-a urmărit viaţa de la naştere la sfârşire. „Mihai, - zice,- a dobândit primele învăţături de la preotul satului…ceilalţi dascăli i-au fost natura şi satul”. Din învăţăturile adăogate prin studii, Kant a fost cel care l-a tulburat cel mai mult, zice în altă formă, profesoara devenită maică la unul din schiturile Moldovei.  Astfel şi-a întărit credinţa în Cel de Sus de unde iubirea i-a rămas ca esenţă a existenţei. „Iubirea i-a rămas un principiu cosmic, armonizator al lumii, forţa creatoare născătoare de demiurgie în artist” , cum o are numai Dumnezeu.  „Concluzia terestră asupra tuturor avataruri-lor vieţii, exprimatorul gândirii şi simţirii noastre îl găseşte tot acasă şi ne-o spune în articolul intitulat  Paştele, unde zice: „Să mâncăm dis de dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem  Stăpânului şi să vedem pe Hristos, Soarele  luminând viaţa tuturor, răsărind”…

        Pentru a înţelege referirea noastră aici şi la poeţii  martiri ai neamului, vom continua pe firul vieţii ultrascurte a lui Eminescu, pentru a ajunge la  kantianismul său funciar , de unde trecem la adevărul dureros,care ne arată că, după Kant a venit Karl Marx ca „o stafie care bântuie prin Europa”, materializată în  maleficul „mani-fest comunist”,în el cu venin conceptual, antiuman, adus nouă de către cei doi alogeni, fugiţi din Rusia de frica ohranei, poliţia secretă a ţarului. După  ce se aşază la Iaşi, alogenii Constantin Dobrogeanu Gherea, (în realitate Katz), şi Vasili Ivanovici,publică pentru prima dată acest manifest destabilizator  a structurilor omenirii.(Se cuvine să amintim că acel Vasili Ivanovici devine Vasile Penu, prin căsătoria şmecheră cu o ţărancă din satul  Ulmeni de lângă Olteniţa), nimeni altul  decât bunicul marelui şurubar , contemporan nouă, Ion Ilici Iliescu, al cărui tată, aflat între primii „ilegalişti” comunişti din România , merge mai departe şi-şi schimbă şi numele în românescul Iliescu!...

       În următorul paragraf vom arăta  că, după abolirea monarhiei prin lovitura de stat dată de pcr, la 3o decembrie 1947, - ajutat enorm de utc! unde primii secretari i-au fost Ceauşescu şi Iliescu,- în primul guvern comunist, prezidat de trădătorul de clasă moşierească şi de neam Petru Groza, ministru culturii a fost israelitul Leonte Răutu, cel care, ajutat de conaţionalii săi Mihail Novicov, Nicolae Moraru, Ovid Crohmălniceanu, (Crohman!), Silviu Brucan (Brukner), şi o întreagă pleiadă de „noi scriitori”, dintre care A.Toma,( cel fără prenume ştiut, poate Aiţic), îi ia locul lui Eminescu, Neamul devine „popor muncitor” iar religia „o frază de dânşii inventată”, primi dintre aceştia„teoretizează” noua metodă de lucru a „realismului socialist” iar moşulică acesta cu nume de apostol vine şi cu fiul său Sorin Toma, cel mai tare critic „oficial”, şef al ziarului Scânteia, unde publică aroganţa „Putrefacţia poeziei şi poezia putrefacţiei”, cu atac direct la poezia naţional-creştină a lui Arghezii şi apoi asupra tuturor scriitorilor naţiunii, deveniţi peste noapte interzişi. Dintre cei care erau în viaţă şi n-au renunţat la viziunea lor asupra vieţii şi a lumii, fiinţele lor fizice au ajuns în cele 46 de închisori şi cele 72 de lagăre de muncă forţată, unde, la „sugestia-ordin” a lui Stalin ,Ana Pauker , prin muncitorul sfertodoct Gheorghiu-Dej , aceste prea numeroase locuri de detenţie sunt umplute cu elita militară, culturală, spirituală şi  economică a ţării. Peste 4.000.000 de români, din ţară şi din Basarabia şi Bucovina, sunt luaţi noaptea din pat, şi duşi  unii către lagăre şi puşcării, iar cei de sub ocupaţia sovietică - direct în Siberia de gheaţă.

    Mai mulţi de 2.000.000 nu s-au mai întors niciodată acasă…

     Rezultatul acestui dezastru este apariţia unui Nicolae Labiş, - copil naiv din nordul Moldovei, care scrie  despre „evul aprins” al comunismului, cu ameninţarea că „cei care nu ard dezlănţuiţi ca noi, în flăcările sale se destramă!” iar Păunescu laudă până la imbecilizare partidul , - sistemul!, - făcând din doi sfertodocşi „genii” naţional-comuniste. pentru ca  năucul întru  preamărire, să ajungă chiar senator în „perioada inerţială de tranziţie, şi - culmea! - să fie înmormântat cu onoruri militare şi chiar cu „un sobor” de preoţi…

     De unde au plecat toate acestea?

     Să nu uităm că totul a pornit de la admiterea celor două mari personalităţi a culturii române din anii cei mai întunecaţi de sub ocupaţia sovietică. Doctorul endocrinolog, savant de renume mondial atunci, Constantin I. Parhon, (cel care,ca şi mine şi Nichita Stănescu şi Eugen Simion, a absolvit celebrul liceu „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, şcoală care, în vremea noastră, după reforma învăţământului din 1949, a devenit Ion Luca Caragiale). Acesta intră în politică şi admite să fie numit, - şi deloc ales,- primul preşedinte al consiliului de stat, cum s-a numit de atunci consiliul de coroană. Lângă el se aliniază marele povestitor  moldovean, pe atunci patriarh al literelor româneşti, care primeşte „îndemnul” să scrie ceva pozitiv despre „măreaţa uniune sovietică”, şi se apucă şi  chiar scrie compromiţătoarea şi descalificanta carte  „Lumina vine de la răsărit”, lăudând ţara în care  mujicii, ofiţerimea  şi marea cultură rusă erau într-un lagăr sufocant. El se repede apoi, - neapărat pentru bani!,(ştiu asta pentru că eram „puştiul” corector la editura tineretului a cc al utc care-i duceam banii acasă)- şi scrie cele două cărţi, dureros de neadevărate, sociologic vorbind, romănelul „Păuna mică”,,(cu lauda abulică a satului tulcean, care trece primul şi vesel la colectivizare), apoi „celebrul” în epocă, romanul îndoctrinării ţărănimii „Mitrea Cocor”…Săracii,- şi sărăcăcioşii  intelectuali, (pe vremea aceea cică ar fi fost „intelectuali de stânga”) - Zaharia Stancu, din Salcia de Bărăgan şi pidosnicul fizic şi intelectual Mihai Beniuc, (un prim Boc al plaiurilor ardelene), profesor el de nu ştim ce ştiinţe exacte de la Sebeş Alba), se apucă ei să fie primii care scriu în „metoda realismului socialist”, răspunzând primii la „comanda socială” dată de pcr, unul luând chiar primul premiu de stat pentru romanul supersărăcimii „Desculţ” iar Beniuc se remarcă prin lozincarda poezie „Mărul de lângă drum”,(care a dat şi titlul unei plachete de versuri), măr în care „numai mere roşii ard”… care-i ardeau pe ţărani la ficaţi…

     De aici numărul făcătorilor de texte literare, după ”noua” metodă de creaţie  a „realismului socialist”, (care, cică i-ar fi urmat „în mod firesc” realismului critic), a crescut aberant, ca al ciupercilor după ploaie. Cine vrea să-i vadă „imortalizaţi” ca şurle care au umblat nemernic la structura intimă a neamului nostru , este invitat să dea  răsfoire imenselor  patru volume „Scriitorii români de azi”, carte chinuită ca un contabil de către colegul meu de clasă Eugen Simion, grav abătut de la ţărănia noastră, dându-se cu „ăia”.(„N-am avut ce să fac, mi zice, a trebuit să fiu chiar membru pcr, - ca si George Călinescu,- astfel n-aveam cum să predau limba şi literatura noastră patru ani la Sorbona)…

      (Întrucât unul ca mine nu mai are timp, - biologic vorbind,- să scrie „cartea adevărată” despre un Eugen Barbu, Nicolae Breban, Petre Dumitriu, Marin Preda, (cel de început,cu „Desfăşurarea” şi Morometele antichiabur şi „justiţioar”, în sensul marxist), motiv pentru care rog tinerimea din facultăţile de filologie să se aplece temeinic asupra acestui aspect grav şi definitoriu pentru starea noastră de rătăcire ideatică şi culturală în care plutim, la mâna unor  „descurcăreţi”, filozofişti care au înfiinţat cea mai mare editură. cu zeci de librării prin ţară, din care pleacă o literatură evazionistă, culturalistă şi fals modernistă, care duce tot mai la fund marea noastră cultură naţională, unde literatura are rol central şi principal în relimpezimea sufletelor noastre).

     În estimp…elita ni s-a subţiat enorm în închisori. Din cei 200.000, câţi s-au mai regăsit la începutul anului 1990,- dintre cei eliberaţi în 1964-, în prezent dacă mai sunt vreo 3.000…Şi aceştia încă nu au loc şi dezlegare a fi văzuţi pe undeva..

    Gestul noului preşedinte, de a acorda cea mai mare distincţie de stat celor ce supravieţuiesc, prin înmânarea  ei preşedintelui de acum a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi, a şi primit riposta perversă de afară, prin scrisul de  protest cu venin a celui care a fost pus de fostul preşedinte să scrie un fel de text din care să reiasă că, „uitaţi, Europă: şi noi am condamnat comunismul”. ( Acel „protest” a fost veştejit de noi în articolul Fitiligii periculoşi”, imortalizat în revista „Semănă-torul”). În realitate, acea „condamnare de formă a comunismului” a fost o zicere la general, citită fără chef de fostul preşedinte Băsescu, (el însuşi fost mare comunist, cu funcţie de director în sistem), cu grijă de a nu pronunţa nici un nume, deoarece sala parlamentului „era încă plină de ei.”

     In periplul meu prin Canada, - cu peste 130.000 de românaşi de-ai noştri,-  am dat peste un volum consistent, de aproape 600 de pagini, intitulat „Poezii din închisori” editat prin grija poetului macedo-român Zahu Pană. Sunt aici adunaţi 45 de poeţi ai neamului, dintre care 21 au numele lor reale, 9 dintre ei  semnează cu pseudonim iar 14 au rămas anonimi.

    Cartea se deschide cu numele cele mai cunoscute, în care primul se exprimă Radu Dumitrescu-Gyr, prin 60 de poezii, dintre care le reamintim pe cele deja de-venite de notorietate: „Îndemn la luptă”, „Noi n-am avut tinereţe”, „Foamea” , ”Convoiul””Cimitirul deţinuţilor”, „Tăceam din gură” şi „Iisus în celulă”. Îi ur-mează prietenul  şi tovarăşul  său de chin, poetul ortodox Nichifor Crainic cu 14 poezii, grupaj început de capodopera „Cântecul potirului”, poemul înţelepciunii „Unde sunt cei ce nu mai sunt” şi la el obsesiva „Foamea” dar şi „Rugăciunea din amurg”. De notat că tema predilectă a tuturor zicerilor de la suflet a acestor chinuiţi este viaţa lor de dincolo de viaţa firească a omului, chinuita viaţă din închisoare. Spaţiul nu ne permite să le redăm numele tuturor însă cei mai cunoscuţi au pronun-ţarea noastră prin ai numi Dumitru Bacu, Radu Budişteanu, Sergiu Grossu,  Zahu pană,(autorul volumului), Vasile Militaru, Ştefan Vlădoianu…Cei care  au semnat cu pseudonime şi-au luat nume din lumea latină precum Arcturus, Burgula, Sirius, Vega; poeziile lor  exprimă  frământarea interioară ce transpare în titluri: „Ţara”, „Canalul” ,”Crezul meu”, „Sisif”, „Stejarul”. Deşi nu a avut şansa să apară în această carte, venim cu cazul cel mai dureros al doctorului buzoian Vasile Voicu-lescu, - în timpul său liber poet creştin ortodox-, cel care, pentru că n-a renunţat la crezul său, este luat din pat la 74 de ani şi dus în mormântul-celulă unde chiar şi-a dat duhul…În carte nu i-am găsit pe ardeleanul Aron Cotruş, pe bănăţeanul Vlad Delamarina, pe băsărăbeanul Vasile Posteucă şi pe atâţia alţii, rămaşi până astăzi mari anonimi, care „şi-au încercat condeiul”  pentru a vorbi mereu cu sine însuşi şi a nu ajunge la disperare în cel mai inuman şi criminal mod de viaţă, venit din afară…

       Ducerea lor în nefiinţă, - ca noi să existăm ca Neam şi Ţară, -  ne obligă să-i pomenim permanent şi să-i arătăm generaţiilor viitoare ca pe adevăraţii martiri ai neamului, alături de cei doi  primii mari martiri ai  daco-geţilor, distruşi mişeleşte de duşman - regele-erou Decebal şi marele voievod de Alba Iulia, domnitorul reunificator al Daciei - Mihai Viteazu …

      Pentru ei vom cânta întotdeauna  imnul :

    „Eroi au fost, eroi sunt încă

     şi-or fi cât Neamul Românesc”…

                          

                            Traian  Bădulescu – Şuţeanu