Cu
Românizarea părerilor sale, Lucian Boia, istoricul, ne fură
Istoria, ajutat de Gabriel Liicianu, editorul. Adevăraţi istorici,
naţionaliştii, apără România, Grădina Maicii Domnului
Un articol de Ion N. Oprea, jurnalist - jurist şi economist *** Imagini: Victor Roncea
„Nu sunt de acord să
fiu împuşcat”, citesc în scrisoarea deschisă adresată de
Gabriel Liicianu domnului acad. Ionel Valentin Vlad, preşedintele
Academiei Române la 1 iunie 2015, urmare a aflării că în urmă cu
mai bine o săptămână în Instituţia respectivă la o şedinţă
a secţiei de Filologie şi Literatură un membru al Academiei,
Nicolae Breban, a argumentat şi a cerut ca pentru vorbe nepotrivite
la adresa lui Mihai Eminescu, Horia Patapievici şi Cabriel Liiceanu
să fie împuşcaţi..
Ulterior, am citit în
presă declaraţia acad. Eugen Simion că o asemenea problemă nu
s-ar fi discutat, iar acad. Nicolae Breban a dat o altă nuanţă, cu
scuze, vorbelor colportate...
La păreri despre păreri,
uneori cu consecinţe nefaste, am să mă refer şi eu, cerând
responsabilitate matură în exprimarea lor mai ales scrisă.
Pe 24 aprilie 2014, la
Librăria Humanitas, Cişmigiu, s-a lansat volumul „Primul
Război Mondial. Convorbiri, paradoxuri, reinterpretări” de
Lucian Boia, în care autorul scrie: „Transilvania... Nu aparţinuse
niciodată României sau vreuneia dintre principatele care formaseră
România la 1859. De la începuturile sale statale fusese înglobată
în Ungaria şi, chiar când Ungaria dispăruse, continuase, prin
elita sa conducătoare şi prin organizarea de stat, să se
înfăţişeze ca parte a vechiului regat, ungar. Românii puteau
invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra
Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi
vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că îi asupreau
sau îi discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza că “răpiseră”
vreodată Transilvania”.
Într-alt loc istoricul
vorbeşte de o stăpânire la 1859 a ungurilor asupra Ardealului de
peste 1000 de ani…
La reproşurile
argumentate asupra acestui fals, venite din public, atât autorul,
Lucian Boia, cât şi editorul, Gabriel Liiceanu, prezent la
eveniment, au răspuns că lucrarea este un eseu, nu istorie, este o
părere personală a lui Boia, ceea ce, după subsemnatul, înseamnă
altă gafă intelectuală, istoria ţării nu înseamnă doar
părerile cuiva!
Dar, într-un alt caz,
cartea “De ce este România alftel?”suntem martorii altor
neadevăruri ale lui Lucian Boia: spune că românii sunt o rasă
inferioară, needucabilă; însăşi România este un stat artificial
care nici nu ar trebui să existe; locuitorii meleagurilor noastre
suferă de retard istoric, cultural, educaţional, imposibil de
surmontat, că România a fost neguvernabilă încă de la începutul
începuturilor ei, romanii prin Traian au făcut o mare greşeală
când au cucerit Dacia, noroc este că eroarea a reparat-o în
secolul următor Aurelian care s-a retras din Dacia; limba română
este cel mai puţin latină dintre toate limbile romanice; că ţările
române sunt ultimele apărute în Europa în secolul al XIV-lea
deabia, întârziere care şi explică faptul că suntem azi în
coada continentului din toate punctele de vedere, parcă SUA, Canada
sau Australia care au devenit independente mult mai târziu nu şi-ar
avea alte explicaţii; iar dacă am progresat, cât de cât, totul
datorăm străinilor, regelui Carol I, fiind doar un exemplu,
regina Maria – altul; că românii s-ar fi lăsat convertiţi la
comunism fără să se fi opus în vreun fel, nici chiar în anii
1970-1980 nu s-a protestat deşi Securitatea devenise mult mai
blândă...
Asemenea păreri, total
alături cu adevărul istoric, fac rău ţării şi românilor, dar
mult bine adversarilor noştri, chiar istoricilor.
În
„Certitudinea” din 4 mai 2015, vorbind despre „Istoria
poporului român de la Rosler la Lucian Boia”, un autor maghiar,
Dini G. Jonas, în articolul „Adevăr istoric contra mitologiei
naţionale” scrie demonstrând prin aceasta cât rău face scrisul
nedocumentat: „Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale
românilor, ridicate până şi la nivel de sărbătoare naţională,
este cel al unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar fi un act
entuziast al întregului popor ardelean.
Care este însă adevărul
istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor
Lucian Boia, în cartea sa, „Primul Război Mondial”, apărută
anul trecut la Editura Humanitas. Cu obiectivitate şi moderaţie,
eminentul istoric „arată” cum un grup de intelectuali români,
întruniţi la Alba Iulia, au decis Unirea, fără să ţină seama
de celelalte naţionalităţi ardelene. Care ar fi fost însă
dorinţa lor reală? Probabil, influenţaţi de cultura maghiară,
care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi
preferat să rămână în graniţele Ungariei, cu o largă
autonomie, la egalitate cu celelalte naţionalităţi conlocuitoare
(sârbi, croaţi, slovaci etc.).
De
altfel, aceşti intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului
recensământului maghiar din 1940, decât aproximativ o treime din
populaţia oraşelor. Ceilalţi români, care trăiau la ţară, nici
nu se gândeau la unire. Autorul stabileşte apoi o serie de
adevăruri istorice. El arată cum imperialistul Brătianu a cerut,
pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa. Apoi, cum
catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva
zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară,
în care multiplele naţionalităţi au arătat atâta entuziasm. În
sfârşit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei şirul
de trei oraşe din apropiere de frontiere, ca, de exemplu, cel
denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szamar (nu denumirea
oficială românească actuală Satu Mare). Ce importanţă avea că
zona înconjurătoare era pur românească, dacă oraşul principal
era majoritatea maghiar.
Lucrarea
domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de
circulaţie internaţională, ca şi în maghiară”.
Semnează, Dini G.
Jonas, 8 aprilie 2015.
Da,
să fie repede tradusă şi folosită împotriva românilor, a
adevărului istoric ocultat, fără să se ţină seama cum au
declarat în particular autorul şi editorul că nu-i istorie, ci un
simplu eseu care relatează nişte păreri, luat însă cui îi
convine drept o serie de adevăruri istorice, dar noi românii nu-i
facem scrisoare deschisă domnului Liiceanu, şi rău facem că nu-l
luăm la întrebări.
Direct
şi patriotic, faţă de asemenea păreri, iată ce am citit scris
de reputatul, - într-adevăr cu obiectivitate şi moderaţie, -
istoric Ioan Scurtu, profesor universitar, ca şi Lucian Boia:
“Câţiva intelectuali, europroclamaţi ai societăţii civile, au
acoperit mass-media (presa-scrisă, TV, Edituri, radio) desfăşurând
o campanie intensă şi insistentă de denigrare a poporului român.
Unul dintre aceştia, Horia Roman Patapievici, scria. „În toată
istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”. Cu alte
cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i
scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi
Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza.
Cine
îndrăzneşte să-i evoce este un naţionalist, demn de dispreţul
Europei şi al societăţii civile. România însăşi este
prezentată ca o ţară demnă de scârbă şi dispreţ. Să nu se
mai spună că avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care
merită să fie cunoscută şi preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan
Paul al II- lea, care a numit-o Grădina Maicii Domnului). Foarte
activ şi mediatizat este Lucian Boia, care şi-a modificat radical
discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu
este decât o succesiune de mituri. În opinia sa, românii nu au
fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să-şi
construiască o istorie reală.
Nici
vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă,
şi de alte asemenea „mituri”.
Cei
care susţin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, Nicolae
Iorga, Constantin C. Giurescu, etc., etc. - sunt nişte
naţionalişti, demni de tot dispreţul europenilor. Obiectivul lui
Boia şi al înstrăinătorilor săi este clar: „Marile decizii
pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă
o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”. Cu alte
cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate
naţională ale unui Ion I. C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să
accepte tot ce li se cere. Poporul român are un trecut incert, a
venit de nici ieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de
mână, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca
urmare, ei trebuie să accepte cu recunoştinţă tot ce li se cere
de afară. Guvernanţii au acţionat în acest spirit. Au înstrăinat
principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastroase,
au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor.
Românii au fost practic eliminaţi de guvernanţii de după 1989
din reconstrucţia economiei naţionale”.
„Românizarea
înseamnă, spune Boia, o închidere a românilor în ei înşişi şi
o construcţie a unei identităţi culturale şi naţionale reduse la
mijloacele proprii, în prezent fiind încă mulţi, prea mulţi
români care nu gândesc în termeni europeni, în termenii zilei
de azi”.
Luată
punctual, teoria lui Eduard Robert Rosler şi părerile lui Lucian
Boia, nu seamănă între ele, dar merge în aceeaşi direcţie şi
urmează acelaşi scop, spun şi demonstrează adevăraţii istorici:
estomparea sau anularea identităţii istorice a poporului român.
Acesta, conform lui Rosler, s-ar fi format la sud de Dunăre, de unde
ar fi emigrat la nord de fluviu. Teoria nu a fost iniţiată de el,
însă îi poartă numele, ca urmare a publicării în 1871 a cărţii
sale „Romanische studien”. Lucian Boia merge mai departe şi
consideră că istoria românilor nu este decât o succesiune de
mituri. Rezultatul este acelaşi iar articolul lui Dini G. Jonas îl
ilustrează, istoricul Boia ne fură Istoria!
Cum
s-a românizat România
Participă: Lucian Boia, Gabriel Liiceanu, sună publicitatea:
Participă: Lucian Boia, Gabriel Liiceanu, sună publicitatea:
“O
nouă carte a lui Lucian Boia. Şi, ca de fiecare dată, un subiect
nou şi o privire altfel. Noutatea demersului explică interesul din
ce în ce mai mare pe care îl stârnesc lucrările sale, şi nu
numai printre cititorii români, ci şi în afara României –
dovadă stând numeroasele traduceri în engleză, franceză şi
germană, ca şi în maghiară, polonă sau bulgară. Recent, la
Universitatea din Jena i s-a acordat de către
Südosteuropa-Gesellschaft medalia „Konstantin Jireček“ pentru
merite deosebite în domeniul cercetării istorice. „Lucian Boia a
abordat în cărţile lui teme noi, pornind pe urma unor mituri rar
supuse dezbaterii“, se spune în Laudatio rostită cu acest
prilej.”
Interesant
ni se pare şi faptul că la editura d-lui Liiceanu unde Lucian Boia
publică susţinînd că istoria este o succesiune de mituri, un alt
autor, Dan Alexe publică cărţi în care spune că “orice
mitologie este o rătăcire”, intitulându-şi lucrarea “Dacomania
şi alte rătăciri româneşti”, 2015, în care neagă dacismul,
continuitatea poporului român, limba latină a dacilor, însuşi pe
Eminescu ca meteorit în istoria creaţiei literare, chiar deprindera
românilor de aş cinsti eroii, voievozii, statuile, literatura şi
propria istorie. Ba, curios lucru, lasă să se înţeleagă, de
către neştiutori, că ungurii ar fi fost un imperiu, p. 285 din
cartea citată, nu ţară ataşată la imperiul austro-ungar, cu
aceleaşi dorinţe de independenţă ca şi Transilvania.
Ion N. Oprea - Iaşi