Iosif Toma
Popescu denunţă campania holocaustică contra României
În teritoriile controlate de
guvernul român n-a fost holocaust!
O serie de evenimente întâmplate după plecarea mea din România m-au
determinat să public articolul „La
Roumanie sauvée de l’Holocauste“, apărut în Le Monde Juif, No. 105,
Janvier-Mars 1982, revista Centrului de Documentare Evreiască Contemporană, din
Paris. Plecasem din Patrie, graţie unui ajutor trimis de Providenţă, care a
făcut să întâlnesc o doamnă poloneză în trecere prin România, într-o vreme din
cele mai dificile din viaţa mea. Ca Preşedinte al Organizaţiei Tineretului
Naţional Ţărănesc din Bucureşti şi ca membru al Comitetului Central Executiv al
Partidului Naţional Ţărănesc, condus de Preşedintele Iuliu Maniu, fusesem
arestat de 22 de ori, deţinut politic, fără condamnare, în închisorile
comuniste, circa 8 ani, împiedicat ilegal să exercit avocatura, privat de
locuinţă, urmărit zi şi noapte de agenţii Securităţii, agresat fizic în mai
multe rânduri etc. Atunci a apărut trimisul Providenţei, întruchipat de o
distinsă doamnă cu studii strălucite la Sorbona şi care lucra la Academia de
Ştiinţe a Poloniei, unde se bucura de un binemeritat prestigiu. Ea a înţeles
totul de la prima întâlnire şi a luat hotărîrea de a folosi relaţiile sale din
Polonia şi din Occident pentru a mă ajuta să plec în străinătate: a reuşit,
după aproape 6 ani de eforturi supraomeneşti. Aşa am ajuns, prin căsătorie, în
ianuarie 1978, să locuiesc în Varşovia, ca cetăţean român.
Din primele zile am anunţat evenimentul prietenilor mei români, emigraţi
mai demult în Occident. Am primit, fără întârziere, o bogată corespondenţă
trimisă nu numai de aceştia, dar şi de la persoane necunoscute, care fuseseră
informate de primii, despre mine. Toţi îmi cereau să vin grabnic în Occident pentru
a lua poziţie contra unei infame campanii orchestrate, pe plan mondial, contra
naţiunii române. Pentru a mă convinge, ei mi-au trimis multă vreme publicaţii
în care se afla scris că în timpul ultimului război mondial, noi, românii,
masacraserăm cantităţi imense de evrei, aşa precum arăt mai departe:
- Charta
intitulată The Record. The Holocaust in History, 1939-1945, publicată de B’nai B’rith League şi New York Post, în tiraj de un milion de
exemplare, indică masacrarea a 300.000 de evrei în România, iar în broşura
explicativă, anexată hărţii, cifra este ridicată la 340.000 de evrei masacraţi;
- în
cartea Eichmann’s Trial a Lordului Russell of Liverpool, este scris că românii masacraseră 200.000 evrei, dar trebuie să arăt că
la data publicării, Lordul Russel avea aproape 90 de ani şi, deci, sărmanul nu
avusese cunoştinţă că în textul care-i purta numele fusese strecurată acea
menţiune calomnioasă la adresa României;
- un rabin şef
din România, audiat ca martor într-un proces pentru calomnie în presă,
soluţionat de Tribunalul din Paris, afirmase că fuseseră 400.000 de evrei
asasinaţi în România, dar, neputinţa vădită a Excelenţei Sale de a oferi
precizări şi dovezi, a obligat judecătorii francezi să-i înlăture depoziţia;
- în „A History of the Modern World from 1917 to
1980“, apărută în multe limbi, autorul – Paul Johnson – scrie, la pagina
415, că în România fuseseră masacraţi 750.000 de evrei [cf. Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000,
Editura Humanitas, Bucureşti, ed. a 2-a, 2005, pag. 405 – n.n., V.I.Z.], deci
mai mulţi decât se aflau în România, potrivit surselor evreieşti de informare;
- o
menţiune specială merită cazul ziaristei evreice Hannah Arendt, pe care
propagandiştii evrei o prezintă ca filosoafă, fiindcă înainte de a emigra din
Germania audiase prelegerile filosofului Martin Heidegger. Ce s-o fi petrecut
în capul acelei femei de a putut scrie în cartea Eichmann à Jerusalem acea oribilă defăimare că „România era o ţară
cu un procentaj excepţional de ridicat de asasini ordinari şi ţara cea mai
coruptă din Balcani“ (pag. 313) şi, de asemenea, că „deportările à la roumaine constau în a înghesui
5.000 de persoane în vagoane de marfă şi a le lăsa să se sufoce, în timp ce
trenul gonea de-a latul câmpurilor, fără itinerariu sau ţel, zile întregi.
Apoi, cadavrele erau expuse în măcelării evreieşti“ [cf. Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 231 – n.n.,
V.I.Z.].
De remarcat că, atât în cartea lui Hannah Arendt, cât şi în aceea publicată
sub numele Lordului Russel, calomniile contra României sunt strecurate în
expuneri care în mod firesc nu aveau nici un raport cu România, fiindcă se ştie
că Eichmann nu avusese activităţi legate de ţara noastră. Aceasta este
folosirea unei metode perfide, utilizată de defăimători de profesie, dirijaţi
de la un centru de comandă. Astfel, netam-nesam, calomniile au fost şi sunt
încă strecurate, în cursul conferinţelor, al transmisiunilor la radio şi la
televiziune, al interviurilor, discursurilor de tot felul etc.
Corespondenţii mei români ştiau că eu avusesem un rol în acţiunea care
salvase România de Holocaust şi de aceea făceau apel la mine. Cel mai important
dintre aceşti emigranţi români, în acea vreme, era fără îndoială avocatul N.
Penescu, fost secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc şi ministru în
guvernul de la Bucureşti, în 1944. Fusese condamnat în 1947, în procesul
înscenat conducătorilor naţional-ţărănişti şi, după mulţi ani de închisoare, fusese
eliberat, cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Graţie intervenţiei liderului
socialist francez Guy Mollet, el putuse emigra în Franţa şi locuia la Paris. El
susţinea că eu eram singurul emigrant român care se cuvenea să întreprindă
acţiunea de denunţare a calomniei, deoarece participasem personal la
activităţile pentru salvarea evreilor din România. Avocatul N. Penescu mi-a
explicat că fruntaşii emigraţiei române, cunoscuţi în Occident ca foşti înalţi
demnitari, nu puteau – din pricina conjuncturii internaţionale – să se angajeze
într-o astfel de acţiune. Potrivit relatării lui N. Penescu, fostul suveran al
României spunea că i se aprobase rezidenţa în Elveţia, cu condiţia de a se
abţine de la orice activitate politică. Fruntaşii emigraţiei aflaţi în America
primiseră o lovitură destul de grea, prin anularea unei mici subvenţii acordate
de O.N.U., prin Comitetul naţiunilor înrobite, şi ei se temeau că prin
protestul contra calomniei puteau provoca răzbunarea din partea evreilor,
prezenţi atât la O.N.U., cât şi în administraţia americană. Avocatul N. Penescu
recunoştea că el ar trebui să întreprindă această acţiune şi declara că o va
face, dacă eu refuzam să-mi asum răspunderea. El ezita pentru faptul că avea
prieteni printre socialiştii francezi, partid
dominat de evrei, şi se temea că ar putea pierde acele prietenii, potenţial
folositoare cauzei româneşti, în viitor. El mi-a cerut să nu dezvălui
implicarea sa în ceea ce aveam de făcut.
Am hotărît să merg în Statele Unite şi Canada, unde calomnia contra
României era în toi, ca prin câteva expuneri în centre cu emigraţie românească
să restabilesc adevărul istoric. Fiindcă viza pentru USA întârzia, am decis să
folosesc aprobarea pentru Canada, unde am vizitat Montreal, Toronto, Ottawa şi
alte localităţi mai mici, şi, în cadrul unor întâlniri cu români şi chiar cu
evrei plecaţi din România, am prezentat faptele cunoscute de mine. Am constatat
că românii emigraţi după ultimul război mondial cunoşteau foarte bine adevărul,
constatare valabilă şi pentru emigranţii evrei din această categorie; în
schimb, emigranţii mai vechi, dinainte de 1940, fuseseră mai receptivi la
campania de calomniere şi se lăsau cu greu convinşi că o defăimare de proporţii
planetare fusese posibilă.
A trebuit să duc o luptă titanică, de unul singur, fiindcă prietenii care
mă aprobau între patru ochi, nu mă asistau şi în public.
Am expus, în cursul acestei călătorii, la întâlnirile cu multe grupuri de
ascultători, adevărurile publicate de mine, 4 ani mai târziu, în articolul „La
Roumanie sauvée de l’Holocauste“, apărut în Le
Monde Juif, la Paris.
De la început
am afirmat că, în timpul ultimului război mondial, în teritoriile controlate de
guvernul de la Bucureşti, n-a fost Holocaust. În Europa dominată de Germania
hitleristă, România a fost singura ţară aflată în această situaţie, datorită
generalului Ion Antonescu şi guvernului condus de el, care au făcut imposibil
genocidul, precum şi unor conducători de seamă ai naţiunii române, cum au fost
preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, dr. N. Lupu, prof. Gh. Brătianu şi
mulţi alţii, care l-au îndemnat şi l-au susţinut pe Mareşalul Ion Antonescu în
politica sa de respingere a Holocaustului.
Realizarea acestei politici a fost, indirect, dar în mare măsură, ajutată
de un fapt, adesea trecut cu vederea, chiar de cercetători. După invadarea
Basarabiei, a Bucovinei Nordice şi a ţinutului Herţa, în iunie 1940, Uniunea
Sovietică a continuat să facă presiuni asupra guvernului român pentru a-l
constrânge să accepte un control sovietic asupra Deltei dunărene, deoarece
pactul Ribbentrop-Molotov nu rezolvase chestiunea Dunării. În vara anului 1940,
repetatele debarcări sovietice în Delta
aflată sub suveranitate românească, precum şi pătrunderi la vest de Prut ale
unor unităţi ale Armatei Roşii au fost cauzele principale care l-au determinat
pe generalul Ion Antonescu, devenit şeful guvernului român după 6 septembrie
1940, să accepte venirea de trupe germane pe teritoriul României. În
acordul încheiat atunci cu Hitler, generalul Ion Antonescu a reuşit să introducă
o clauză care prevedea că poliţia germană putea colabora cu poliţia
română dar îi era interzis să facă
arestări pe teritoriul României. Această dispoziţie a fost salvatoare
pentru evreii aflaţi pe acest teritoriu, fiindcă ea a împiedicat arestări şi deportări,
efectuate de germani înşişi.
În 1941, sub presiunile guvernului hitlerist, generalul Ion Antonescu a
introdus o legislaţie cu caracter rasial, de la aplicarea căreia erau exceptate
anumite categorii de evrei, dar afecta – totuşi – majoritatea populaţiei
aparţinând acestei etnii. Măsurile motivate rasial prevedeau restricţii şi
chiar interdicţii pentru evrei, în exercitarea activităţilor economice şi
profesionale, fapt de natură a cauza importante prejudicii materiale; cu toate
acestea, nu se poate tăgădui faptul că una din aceste măsuri a fost
binefăcătoare pentru evrei, anume
excluderea din forţele armate, care i-a ferit de ororile campaniilor
militare din Est şi din Vest, unde au pierit în condiţii înfiorătoare sute de
mii de militari români.
Nu a existat nici o măsură destinată să lezeze demnitatea umană a evreilor;
ei nu au fost obligaţi să poarte steaua galbenă, nu au fost închişi în
ghettouri pe teritoriul României, nu au fost supuşi la practici de exterminare
sau pentru a le distruge integritatea fizică sau mintală. Guvernul român nu a
organizat distrugerea nici unei populaţii pentru motive rasiale, religioase,
economice sau politice şi nu a tolerat ca astfel de fapte să fie săvârşite pe
teritoriul controlat de el.
Toţi evreii oneşti şi de bunăcredinţă datorează respect amintirii
Mareşalului Ion Antonescu, fiindcă a respins planurile naziste privind
deportări din România, în lagărele hitleriste din Polonia, astfel încât de pe
teritoriile controlate de guvernul de la Bucureşti nimeni, nici evreu, nici
ţigan, nici comunist nu a fost deportat în lagărele organizate de germani.
Au fost două perioade de mare primejdie pentru evreii din România, în
timpul ultimului război mondial. Prima perioadă a fost în 1942, după Conferinţa de la Wansee, când guvernul hitlerist a decis deportarea în Polonia a
evreilor din Europa, aflată sub dominaţia sa. Atunci, conducătorii
comunităţilor evreieşti din România au cerut sprijinul preşedintelui Partidului
Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, fiindcă evreii erau în primejdia de a fi
concentraţi în lagăre şi deportaţi.
Mareşalul Antonescu a explicat preşedintelui Iuliu Maniu că faptele unor
evrei, mai ales cei intraţi clandestin pe teritoriul român şi care răspândiseră
manifeste antigermane îl puseseră în situaţia de a se gândi la înfiinţarea de
lagăre, ca măsură de siguranţă, invocată de el pentru a respinge pretenţiile
poliţiei germane de a face ea însăşi arestări în România, contrar acordului din
1940. La rugămintea insistentă a preşedintelui Maniu, şeful guvernului român a
anulat dispoziţia înfiinţării de lagăre pentru evrei. Din presa izraelită am
aflat că unii conducători de organizaţii evreieşti se obligaseră, în acea
vreme, să supravegheze acele elemente evreieşti predispuse la săvârşirea de
acte nesăbuite, pricinuitoare de nenorocire pentru toată evreimea.
A doua perioadă de maximă primejdie pentru evreii din România a fost la
sfârşitul primăverii din anul 1944 şi a coincis cu intervalul de timp când se
efectuau deportările de evrei şi de ţigani din Ungaria şi mai ales din
Transilvania de Nord, ocupată de guvernul maghiar, după diktatul de la Viena,
din 1940. Dacă pentru prima perioadă cunosc circumstanţele din relatarea personală
a preşedintelui Iuliu Maniu, al cărui colaborator am fost, pentru a doua
perioadă cunosc faptele, direct şi nemijlocit, fiindcă am avut un rol în
acţiunea care a împiedicat deportarea de persoane din România către lagărele
naziste din Polonia.
Mareşalul Ion Antonescu numise ca guvernator civil al Transnistriei
(regiunea cuprinsă între Nistrul meridional, Bugul inferior şi Marea Neagră) pe
profesorul universitar George Alexianu, care, încă din vremea studenţiei, îmi
arătase prietenie şi ştia că-l vizitam pe preşedintele Iuliu Maniu. Invitându-mă
la biroul său din Bucureşti, profesorul Alexianu mi-a spus, pentru a-i
transmite liderului naţional-ţărănist, că la Bucureşti venise un ofiţer german
cu misiunea de a organiza deportările de evrei şi de comunişti din România în
lagărele hitleriste din Polonia. Preşedintele Maniu a verificat informaţia cu
ajutorul unor persoane din anturajul fostului prim-ministru filogerman Gigurtu
şi a decis să ceară mareşalului Antonescu să respingă planul pentru deportări. Preşedintele
Iuliu Maniu nu a mers la o întâlnire cu mareşalul, ci a făcut demersul printr-o
scrisoare purtată de mine şi înmânată şefului guvernului în cursul audienţei
obţinute pentru mine de profesorul Alexianu. În scrisoarea sa de răspuns, pe
care tot eu am dus-o preşedintelui naţional-ţărănist, mareşalul Ion Antonescu
îl asigura că „atâta vreme cât voi fi la conducerea Ţării, nimeni nu va fi
deportat în afara hotarelor României“. Mareşalul Ion Antonescu şi-a respectat
cuvântul şi astfel se explică cruţarea vieţii a sute de mii de persoane din
România. Dacă se acordă încredere afirmaţiilor făcute de unii cercetători ai
Holocaustului, circa 600.000 de evrei din Ungaria şi din Transilvania de Nord
fuseseră arestaţi de poliţia maghiară şi trimişi în lagărele din Polonia,
într-un „pohod na Sibir“ fără întoarcere.
Preşedintele Iuliu Maniu a intervenit la mareşal pentru salvarea multor mii
de evrei de provenienţă germană, austriacă, cehă, maghiară, polonă etc.,
intraţi clandestin în România şi care erau confruntaţi cu perspectiva unor
grele pedepse penale sau cu trimiterea în ţările de origine, adică la moarte
sigură. O astfel de intervenţie a fost făcută prin intermediul dr. N. Lupu,
dar, în 1991, în cursul unei conversaţii la care participase şi prietenul meu
I. Bărbuş, regretatul meu prieten Corneliu Coposu mi-a spus cum însoţise la
mareşal pe preşedintele Maniu, unde a apărat pe evreii veniţi prin Transilvania
de Nord în România, şi care erau acuzaţi că trecuseră clandestin frontiera de
stat. Preşedintele a arătat că acele persoane nu săvârşiseră nici o
infracţiune, fiindcă Transilvania nu era divizată prin frontieră, ci numai prin
„o linie de demarcaţie”, punct de vedere acceptat, bucuros, de şeful
guvernului.
După numeroşi ani de absenţă din Patrie, când am putut, în fine, veni la
Bucureşti în 1990, am aflat că în Almanahul Luceafărul,
din 1989, la pag. 115-162, se aflau dezbaterile unei mese rotunde la care Raoul
Şorban şi rabinul şef dr. Moshe Carmily Weinberger, împreună cu alţi
participanţi, au arătat cum mii de evrei originari din Ungaria, Cehia,
Slovacia, Polonia, Germania etc. au găsit adăpost pe teritoriul României,
graţie ajutorului dat de preşedinţii Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, de
profesorul Mihai Antonescu şi de multe alte personalităţi române, dar mai ales
datorită umanitarismului dovedit de mareşalul Ion Antonescu. Tot din Almanahul Luceafărul am aflat că la acea masă
rotundă se folosiseră copios informaţii din articolul meu „La Roumanie sauvée de l’Holocauste“.
Mai trebuie să amintesc că liderul naţional-ţărănist l-a determinat pe mareşal
să renunţe la o grea contribuţie de război, impusă numai evreilor, exoneraţi de
obligaţia de a participa la campania militară.
Tot la cererea preşedintelui Maniu, doamna Ella Negruzzi a intervenit la
mareşal pentru ca nişte evrei bătrâni să obţină retroactiv cetăţenia română,
condiţie necesară pentru acordarea pensiei. Am informaţii că şi profesorul
George Brătianu făcuse demersuri, în acelaşi scop.
Mi-am scurtat voiajul în America, din cauze financiare: contribuţiile
prietenilor mei aveau o consistenţă simbolică, iar eu trebuise să contractez
împrumuturi în Polonia, pentru plata călătoriei.
Revenit la Varşovia, am primit o scrisoare de la un emigrant din New York,
ale cărui rude îmi erau cunoscute din Bucureşti; acesta îmi cerea o relatare
scrisă a celor expuse în Canada şi eu i-am trimis-o, cu condiţia să nu o
publice decât atunci când vin în Statele Unite, pentru a răspunde pe loc la
eventualele obiecţiuni; el a fost de acord, dar nu şi-a respectat angajamentul,
fiind un individ manipulat fără scrupule şi ruşine de cercurile comuniste din
România, şi trebuie să precizez că această specie netrebnică încă nu s-a stins.
Între timp, mi-au parvenit informaţii, direct din America sau prin Paris,
că în unele cercuri evreieşti este contestată expunerea mea şi că unii evrei au
obţinut de la guvernul Poloniei Populare documente care dovedeau contrariul. Mă
aflam într-o situaţie neconfortabilă, fiindcă expunerea mea de evenimente
absolut reale era bazată pe cunoaşterea directă sau pe relatări nemijlocite ale
unor personalităţi care nu mai trăiau pentru a le confirma: mareşalul Ion
Antonescu şi fostul ministru, prof. Mihai Antonescu, precum şi guvernatorul
civil al Transnistriei, George Alexianu, fuseseră executaţi în 1946; preşedinţii
Iuliu Maniu şi Ion Mihalache muriseră în închisorile comuniste, primul – la
Sighet, în 1953, al doilea – la Râmnicu Sărat, în 1963; alţii, ca spre exemplu,
prof. Gh. Brătianu, pieriseră, de asemeni, prin lagăre şi închisori.
Nu-mi rămânea decât să mă adresez administraţiei poloneze pentru a afla
dacă existau documente de natura acelora pretinse de unii evrei din America. În
Polonia există încă o comisiune guvernamentală pentru fostele lagăre
hitleriste, dar ca particular, fără nicio abilitare oficială, nu aveam şanse să
obţin ceea ce căutam. Ca de obicei, când mă aflam la ananghie, Providenţa mi-a
venit şi de data aceasta în ajutor.
Pentru ca administraţia poloneză să-mi aprobe rezidenţa la Varşovia, în
1978, soţia mea ceruse sprijinul marelui savant polonez Janusz Groszkowski,
fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Poloniei, şi care, în timpul
războiului, descifrase mecanismul de teleghidaj al bombelor germane V, ajutând
astfel apărarea antiaeriană britanică. La puţine zile de la sosirea mea la
Varşovia, profesorul Groszkowski a venit în vizită, vrând să cunoască pe acela
pentru care îşi pusese obrazul: ne-am simpatizat şi stimat reciproc, de la
prima întâlnire.
Când i-am povestit impasul în care mă aflam, din pricina statutului de
simplu particular, profesorul a fost consternat. Îl cunoşteam ca pe un om de
mare cultură, cu un spirit ager; de aceea am recurs la o butadă. I-am spus că
în greaca veche, pentru noţiunea particular era cuvîntul idiotes, trecut apoi în limbile moderne cu forma idiota – în poloneză, idiot – în română, franceză, engleză
etc. Eu fiind un particular, pentru administraţia publică sunt un idiotes şi sunt tratat potrivit
înţelesului actual al cuvîntului. Profesorul Groszkowski a apreciat calamburul,
dar a spus că va face ceva, pentru a se vedea că sunt „un particular foarte…
particular“. Într-adevăr, câteva zile mai târziu, Comisia guvernamentală îmi
oferea toate facilităţile, dar nu poseda documentele care mă interesau. Am fost
informat că toate arhivele referitoare la lagărele naziste şi la Holocaust se
aflau la Muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde mă puteam adresa cu toată
încrederea.
Am scris Muzeului de la Auschwitz, cu rugămintea de a-mi comunica dacă
posedă documente referitoare la persoane deportate de pe teritoriile aflate sub
controlul guvernului român din Bucureşti; răspunsul mi-a sosit într-un timp
record, sub forma documentului: PANSTWOWE MUZEUM OSWIECIM BREZEZINKA Ld 2 I-
8523/79/5681/79 DESTINATAR PAN IOSIF POPESCU ul MIEDZYNARODOWA 03-922 WARSZAWA
58M35
Răspunsul este uluitor şi redau numai un citat: „Chestiunea deportării de
cetăţeni români în lagărul de la Auschwitz, precum şi o serie de alte probleme
referitoare la istoria Auschwitz-ului în timpul războiului n-a fost studiată
până acum şi nu există nici o elaborare de o manieră completă sau fragmentară.
O astfel de abordare ar pretinde o laborioasă şi profundă studiere a tuturor
materialelor păstrate la Muzeu, precum şi alte surse“.
Când a citit documentul, prof. Groszkowoski mi-a spus că posed o bombă
atomică, fiindcă pot denunţa toate afirmaţiile despre milioanele de masacraţi,
pentru care nu există dovezi. La observaţia mea, că eu nu doream decât să
restabilesc adevărul despre România, el mi-a spus că posedarea unui atare
document îmi punea viaţa în primejdie şi m-a sfătuit să pun originalul în loc
sigur, ceea ce am făcut, trimiţându-l la Roma, după ce am făcut un număr de
copii.
Avertismentul profesorului Groszkowski şi-a dovedit temeinicia, în seara
zilei de 20 noiembrie 1987, pe şoseaua Lausanne-Geneve, când am fost singura
victimă, foarte grav rănit, ca urmare a atentatului aranjat sub forma unui
accident banal de automobil, pus la cale de un individ în solda unei
organizaţii teroriste de stat, care făcuse presupunerea că aveam documentul de
la Auschwitz asupra mea. Providenţa a vrut să fiu descoperit la timp de o
patrulă a poliţiei rutiere helvetice, care m-a internat la Spitalul Universitar
din Geneva, unde mi s-a salvat viaţa, prin transfuzii continue, mai multe zile.
După această digresiune, revin la data obţinerii documentului de la Auschwitz,
pe care l-am dus, în copie, la New York, pentru a da piept cu contestatarii
evrei.
Am luat contact cu unele organizaţii evreieşti din Statele Unite, graţie
directorului executiv de la Polish
Institute of Arts din New York, Feliks Grosz, un evreu emigrat din Polonia
şi cu multe relaţii în Statele Unite. El m-a sprijinit la început, datorită unei recomandări a
regretatului meu prieten, Sigmund Poniatowski, prieten al familiei Grosz din
Polonia. Întrevederile cu unii corifei ai evreimii americane au fost uneori
dezagreabile, fiindcă a trebuit să exhib documentul de la Auschwitz, pentru a
le combate afirmaţiile false, că posedau documente, dar nu le arătau fiindcă
erau „de uz intern“, la care aserţiune replicam că defăimarea săvârşită de ei
era „de uz extern“. Până la urmă am stabilit un fel de înţelegere, ca eu să nu
public nimic, iar ei să sisteze campania de calomniere, ceea ce au făcut pentru
câtva timp.
Am fost nevoit să arăt documentul de la Auschwitz în diverse reuniuni cu
emigranţi români şi de alte naţionalităţi, pentru a-i convinge de temeinicia
tezelor mele, împrejurări care explică vizita unui locuitor din Germania
Federală venit să mă întâlnească, după întoarcerea mea la Varşovia. El îmi
propunea un onorariu ademenitor pentru a scrie o relatare despre situaţia
evreilor din România, cu publicarea integrală a documentului de la Auschwitz.
Între motivele refuzului meu se afla şi înţelegerea cu unii evrei din Statele
Unite. Vizitatorul german adusese dovezi că defăimarea continua totuşi în Europa
Occidentală, mai ales în Franţa şi în Germania federală. Respingând oferta
făcută de interlocutorul meu, îl asiguram că mă voi strădui să-i determin şi pe
evreii din Europa Occidentală să recunoască adevărul asupra României, dar el
îşi manifesta scepticismul.
Am mers la Paris în 1981, cu hotărîrea de a găsi o publicaţie evreiască din
Franţa care să publice relatarea mea, redactată în limba franceză. În capitala
Franţei am fost ajutat de unii evrei pentru care aveam scrisori de la prietenii
lor, din Polonia. De la revista Arche
am fost îndrumat la revista Le Monde
Juif. Câţiva evrei din Franţa, între care se afla şi un fost deţinut de la
Auschwitz, dar mai ales o tânără evreică franceză, m-au ajutat efectiv, în
demersurile mele.
Documentul de la Auschwitz a determinat comitetul redacţional al revistei Le Monde Juif să accepte publicarea
textului meu „La Roumanie sauvee de
l’Holocauste“ şi să recunoască în nota introductivă a comitetului
redacţional că din România nu se făcuseră deportări în Polonia.
La Le Centre de Documentation Juive
Contemporaine, care edita revista Le
Monde Juif, am putut afla multe lucruri uluitoare: mai întâi, că era
cunoscută adevărata situaţie a evreilor din România, şi prin urmare se
recunoştea caracterul calomnios al unor scrieri. „Centrul“ posedase numeroase
dovezi despre intervenţiile făcute de ambasada României în Franţa pentru
eliberarea din lagărele de la Drancy şi Malines a evreilor cetăţeni români,
arestaţi pe teritoriul Franţei; am obţinut de la Centru, contra unei mici sume,
copii de pe expunerea făcută la Ivry, de evreul Idelman, originar din
Basarabia, referitoare la deportările – el le numea „deplacements“ – de evrei din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul
Herţa, făcute de sovietici, în 1941, înainte de invazia germană în Uniunea
Sovietică.
La începutul anului 1982, vizitatorul meu german mi-a telefonat ca să mă
felicite pentru performanţă: citise articolul meu publicat în Le Monde Juif. Câteva luni mai târziu,
distinsa doamnă evreică din Franţa, eu o numeam Bauté Biblique, m-a anunţat că
articolul meu constrânsese pe unii cercetători evrei ai Holocaustului la o
revizuire a afirmaţiilor calomnioase răspândite la adresa României şi această
retractare urma să se facă la o reuniune în iulie, 1982, la Paris, unde eram
invitat, fiindcă se considera „o afacere de familie“.
Lucrările acelui simpozion au fost publicate de editurile Gallimard şi Le
Seuil, în 1985, sub titlul: Colloque de l'École
de Hautes Études en Sciences Sociales: l’Allemagne nazie et le genocide juif. Unele comunicări poartă încă tarele fabulaţiilor
calomnioase, dar, din acest volum pe care îl voi intitula Colloque, cu ocazia referirilor viitoare, semnalez de data aceasta
două referate:
Primul aparţine prof. Bela Varga, intitulat „Reacţii la politica
antievreiască a naziştilor, în Europa Orientală şi în Balcani“, din care citez
de la pagina 349: „Un ofiţer S.S.-ist fusese trimis la Bucureşti pentru a se
ocupa de chestiunea evreiască şi în cursul verii şi toamnei 1942, planuri
detaliate au fost elaborate de germani în scopul deportării de evrei români;
trebuia să se înceapă cu Transilvania de Sud. Dar rezistenţa ieşită din comun
şi neprevăzută pe care a opus-o regimul Antonescu a împiedicat aceste proiecte.
Dictatorul român era un om încăpăţânat, cu spirit independent şi, cu întreg
sprijinul autorităţilor civile şi militare, el s-a angajat într-o politică
evreiască prudentă, opunându-se presiunilor germane pentru deportare şi
exterminare“.
Al doilea referat, intitulat „Condiţiile evreieşti, expunere sumară“,
aparţine lui Randoph L. Braham, profesor la City University of New York, care
scrie în Colloque, la pag. 423: „În
România, ţară cunoscută pentru politica sa antisemită, regimul de extremă
dreaptă al guvernului Ion Antonescu refuză să colaboreze la programul de exterminare
şi evreii din România proprie, adică din Muntenia (Valachia), Moldova şi
Transilvania Sudică supravieţuiseră aproape toţi războiului. Ei nu au fost
adunaţi în ghettouri şi n-au purtat Steaua“.
Breşa făcută de articolul meu publicat în Le Monde Juif, în frontul defăimătorilor naţiunii române se lărgea
fără încetare. Fostul director al Institutului de Studii istorice iudaice din
Varşovia, dr. Hofman, mi-a declarat că era cunoscut faptul salvării evreilor
din România de către mareşalul Ion Antonescu, iar prof. dr. Eisenbach m-a
invitat la simpozionul organizat în 1983, la aniversarea a 40 de ani de la
răscoala ghettoului din Varşovia, cu care ocazie am făcut în englezeşte
comunicarea How romanian humanism
prevented holocaustic acts in Romania, text aflat în arhiva Comisiei
guvernamentale poloneze pentru lagărele hitleriste.
Cu prilejul primei sale călătorii în Polonia, după alegerea sa ca Papă,
Ioan Paul II a vizitat muzeul fostului lagăr de la Auschwitz, unde se află
nişte inscripţii cu numele ţărilor de unde s-ar fi făcut deportări; suveranul
pontif a citit acele nume, între care se afla pomenită şi România. Am scris
Sanctităţii Sale, demonstrând cu documentul de la Auschwitz, că inscripţia
referitoare la România era mincinoasă şi că fusese indus în eroare. Am primit
răspuns scris de la Vatican, cu mulţumiri şi cu binecuvântarea papală, pentru
succes în lupta pentru triumful adevărului.
La cererea făcută de mine Muzeului din Auschwitz să îndepărteze inscripţia
calomnioasă, mi s-a răspuns că guvernul de la Bucureşti fusese de acord cu ea
şi contribuise cu fonduri. Este vorba de guvernul Groza şi de ministrul de
externe al acestuia, Ana Pauker. Ce le păsa acestor ticăloşi că România era
defăimată, când ei dăduseră Uniunii Sovietice pământul românesc al Insulei
Şerpilor în baza unui proces-verbal de predare-primire?
Fiind înştiinţat de la cabinetul preşedintelui polonez Lech Walensa, în
1993, am distribuit An appeal to the
participants on the 50th anniversary of the Warsaw Ghetto
uprising, cerând să se facă dreptate naţiunii române, prin condamnarea
publică a calomniilor. La lucrările Conferinţei s-a recunoscut public că în
Transnistria aflată sub administraţie civilă română nu fuseseră omoruri de
evrei.
Am scris preşedintelui Lech Walensa, cu prilejul aniversării a 50 de ani de
la eliberarea lagărului de la Auschwitz, şi i-am trimis domnului Ion Iliescu,
prin ambasadorul României la Varşovia, o copie de pe acea scrisoare, pentru a
fi informat de adevărul asupra României.
În fine, în cartea Anatomy
of the Auschwitz Death Camp, editată pentru Memorial Museum din
Washington, autorii Yisrael Gutman şi Michael Berenbaum recunosc cu sfială, la
pagina 88, că România trebuie ştearsă de pe lista ţărilor de unde s-au făcut
deportări. Chiar dacă pentru defăimătorii de profesie recunoaşterea României ca
ţară a refuzului de deportări în Polonia a devenit obligatorie, periodic sunt
folosite anumite ocazii, mai ales în Statele Unite, pentru a se strecura aluzii
la masacrarea de evrei, în România. Este adevărat că, tot mai rar, se pomeneşte
despre evreii pe care i-ar fi masacrat legionarii, în timpul rebeliunii din
ianuarie 1941. În acele evenimente sângeroase au pierit mai multe sute de persoane:
legionari, militari şi cetăţeni aflaţi pe străzi. Printre victime au fost şi
evrei, din unele cartiere bucureştene, unde indivizi criminali s-au dedat la
jafuri de magazine şi locuinţe, au asasinat pe proprietarii evrei. Curţile
marţiale înfiinţate după rebeliune au stabilit că aceste omoruri nu fuseseră
organizate de Garda de Fier (legionarii), iar infractorii arestaţi au fost
condamnaţi şi executaţi. Câţi evrei au fost victime ale rebeliunii se poate
afla din arhivele Institutului medico-legal din Bucureşti; s-a vorbit în
România de câteva zeci, dar la televizoarele din New York am văzut, în ianuarie
1980, pe un bătrân care, într-o dezlănţuire halucinantă, striga că mii, zeci de
mii, sute de mii de rude ale sale fuseseră ucise de legionari.
Pentru victimele din iunie 1941, de la Iaşi, se pot găsi date sigure în
registrele de decese, fiindcă toţi au fost înregistraţi. Acele evenimente
sângeroase erau imputabile unor unităţi militare germane, care trecuseră la
represalii, deoarece s-ar fi tras din podul unei case asupra unei coloane de
militari germani, în trecere prin oraş. Au fost victime evrei şi români. Toţi
cercetătorii oneşti pot afla numărul exact al victimelor din înregistrările
oficiale. Aceleaşi înregistrări pot fi folosite şi în investigaţiile
referitoare la aşa-zisul „tren al morţii“. Represaliile săvârşite de germani au
pricinuit stupoare la Bucureşti. Temându-se că germanii ar putea să continue
represaliile, guvernul român a dispus punerea la adăpost a evreilor din
capitala Moldovei, prin evacuarea lor urgentă, cu trenul. Panica pricinuită de
evacuarea intempestivă, ciocnirile cu unii evacuaţi, îmbulzeala în vagoane,
zăpuşeala zilelor de vară au fost cauzele mai multor decese, mai ales printre
cardiaci. Aceste împrejurări au fost stabilite de tribunalele militare, sub
regimul comunist, instalat la 6 martie 1945. A reieşit clar că evacuarea, ca
măsură de urgenţă, a avut drept scop salvarea evreilor, fapt de altfel
confirmat indirect, chiar de rabinul şef din acea vreme, Alexandru Şafran, care
a declarat, în 1995, la Bucureşti, că la cererea sa, Crucea Roşie din România
se ocupase de evreii evacuaţi.
Rămâne încă un cal de bătaie, la care fac recurs, din când în când,
urzitorii de afabulaţii: masacrele de evrei din Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa,
în 1941, după alungarea Armatei Roşii din aceste pământuri româneşti. Calomniatorii
mai zeloşi vorbesc chiar de exterminarea totală a evreimii, dar, în mod nedemn,
ei trec sub tăcere faptul că la recensămintele sovietice efectuate după război,
s-a înregistrat un important număr de evrei în acele regiuni şi nici nu
pomenesc de numeroşii evrei basarabeni, emigraţi în Statele Unite, în Canada,
în Israel, în Franţa, unde au ajuns chiar miniştri etc. Reaua lor credinţă este
învederată şi de faptul că ei ignoră deliberat un fapt bine stabilit chiar de
cercetători evrei, şi anume, deportarea din Basarabia, Bucovina de Nord şi
Ţinutul Herţa spre Asia Centrală, săvârşită de sovietici, în 1941, înainte de
invazia germană, a sute de mii de persoane, între care se afla majoritatea
burgheziei iudaice. În această privinţă, este edificator articolul ziaristului
evreu sovietic David Bergelson, publicat în gazeta Die Einheit, de limbă idiş, din Moscova, la 5 decembrie 1942, citat
în cartea scriitorului evreu Pierre Vidal-Naquet Les assassins de la memoire, Edition La Decouverte, la pagina 55.
David Bergelson precizează că, în 1941, Armata Roşie a evacuat spre Asia
Centrală între 2.000.000 şi 2.200.000 evrei baltici, polonezi şi români. În
conferinţa evreului basarabean Idelman, imigrant în Franţa, se vorbeşte pe larg
despre aceste deportări. De asemenea, Bernard Wasserstein, de la Universitatea
Brandeis, scrie în Colloque, la
pagina 359: „Sute de mii de evrei care se refugiaseră în U.R.S.S., în 1939-1940,
sau care s-au aflat brusc sub dominaţie sovietică, în ţările baltice, în
Polonia orientală sau în Nordul României, au fost deportaţi în lagărele de
deţinuţi din Nordul şi Răsăritul Uniunii Sovietice“.
La Simpozionul Memorialului de la Sighet, în iunie 1995, cunoscutul istoric
basarabean din Chişinău, Anatoli Petrencu, vorbind despre cetăţeni români
deportaţi de sovietici în 1941, dădea ca exemplu oraşul Hotin, cu o populaţie
evreiască de 8.600 de persoane înainte de deportare, care, după exilarea spre
Asia Centrală, fusese redusă la câteva sute. La eliberarea Basarabiei,
Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, în 1941, aceste teritorii au primit o
administraţie civilă română, dar, din punct de vedere militar, depindeau de
Comandamentul german. Conducătorii comunităţilor evreieşti din România l-au
rugat pe preşedintele Iuliu Maniu să intervină la generalul Ion Antonescu,
fiindcă aveau informaţii despre înfiinţarea de lagăre pentru evreii din
regiunile susmenţionate. A mers pentru demersuri în favoarea acestor evrei
vicepreşedintele Ion Mihalache (Partidul Naţional Ţărănesc), care era în bune
relaţii cu generalul şi cu ministrul Mihai Antonescu, mai ales după ce
participase ca voluntar în campania din Răsărit, până când Armata Română a
ajuns la hotarele din 1939. Din dispoziţia ministrului Mihai Antonescu,
generalul subsecretar de stat la Interne, Piki Vasiliu, a prezentat liderului
naţional ţărănist o dare de seamă. Noua administraţie civilă făcuse o
cartografie în teritoriile eliberate şi astfel se stabilise că, dintre evreii care
se aflau în 1940 la invazia sovietică, 30.000 fuseseră înrolaţi în Armata Roşie
şi alţi 13.000 fuseseră deportaţi de sovietici, în 1941. Cei rămaşi, dacă aveau
cetăţenie română, nu au fost cu nimic deranjaţi de noua administraţie civilă
română. Între altele, cartografia stabilise că exista un mare număr de
locuitori, cetăţeni străini, care fie că veniseră în 1940 şi 1941 din Uniunea
Sovietică, Polonia, Ungaria, Cehia, Germania etc., fie că se aflau în România
în 1940, la invazia sovietică, dar nu aveau cetăţenie română. Marea majoritate
a acestor străini era de origine evreiască.
Prin tratatul de pace de la sfârşitul Primului Război Mondial, guvernul
român se obliga să acorde cetăţenia română evreilor născuţi în teritoriile
reunite la România. Bineînţeles că cei interesaţi trebuiau să ceară acordarea
acestui drept, făcând dovada naşterii, cu orice probă, chiar cu doi martori.
Mulţi locuitori evrei, din categoria amintită, fie din neglijenţă, fie pentru
că în aprecierea lor cetăţenia deja posedată era mai interesantă decât
cetăţenia română, n-au făcut formalităţile necesare. Între cele două războaie,
se spunea despre un evreu, în mod oarecum peiorativ, că era un tărtan, expresia
derivând din afirmaţia ausländische
Untertan, adică cetăţean străin.
Calitatea de cetăţean român a devenit valoroasă şi pentru această categorie
de locuitori, după aplicarea legilor rasiale în Germania şi după Anschluss, în
1938, fiindcă foarte mulţi aveau paşapoarte germane şi austriece. Atunci
administraţia română a fost asaltată cu mii de cereri pentru paşapoarte române,
deoarece calitatea de cetăţean român apăra de incidenţa legilor segregaţioniste
ale regimurilor antisemite, din Germania şi Austria. Comandamentul german îi
învinuia pe evreii din această categorie, fără cetăţenie română, că colaborează
cu sovieticii şi cerea trimiterea lor în ţările de origine, adică la moarte
sigură. Pentru a tergiversa luarea unei măsuri, guvernul român înfiinţase nişte
centre de trier, aşa-zisele lagăre, care alarmaseră pe fruntaşii evrei din România.
Intervenţia domnului Ion Mihalache a avut un rezultat salvator pentru
aceşti evrei străini, fiindcă niciunul nu a fost expulzat spre ţara de
provenienţă. Evreii din această categorie, garantaţi de comunităţile evreieşti
din România, au putut trece la apus de Prut şi foarte mulţi au părăsit ţara,
via Sofia-Istanbul, graţie intervenţiilor făcute, între alţii, de
vicepreşedintele P.N.Ţ., Mihai Popovici, prieten cu ambasadorul Tannior (?) al
Turciei, şi cererii făcute şefului agranianilor bulgari, de d-l I. Mihalache,
pentru procurarea vizelor de tranzit, necesare acestor emigranţi. Evreii
străini care nu au avut parte de aceste împrejurări favorabile, precum şi
ceilalţi locuitori neevrei, dar cetăţeni străini au fost consideraţi că
proveneau din Uniunea Sovietică şi trecuţi la răsărit de Nistru, în teritoriul
Transnistriei, aflat cu o administraţie civilă românească. Nimeni nu poate
pretinde că situaţia de deportat în Transnistria a fost fericită, dar este o
datorie imperioasă pentru istorici să facă tuturor cunoscut adevărul că, nici
din teritoriile româneşti eliberate la răsărit de Prut, şi nici din teritoriul
Transnistriei, nimeni nu a fost
deportat în lagărele hitleriste din Polonia. Edificatoare asupra
condiţiilor de viaţă a evreilor trecuţi în Transnistria este cartea Turnătoria Jagendorf, publicată în
Statele Unite de un inginer evreu, originar din Austria, în care nu se
pomeneşte de masacre, aşa cum s-a pretins de unii agitatori evrei, în ultimele
decenii, pentru a realiza câştiguri fabuloase.
În vremea când guvernul Antonescu deporta pe evreii străini în
Transnistria, unde viaţa le-a fost salvată, în ţările occidentale soarta
„evreilor străini“ a fost tragică, aşa cum reiese din referatul lui Randoph
Braham, publicat în Colloque, din
care citez, de la pagina 434: «În Bulgaria, de exemplu, singuri „evreii străini“
din Macedonia şi Tracia au fost deportaţi; România i-a deportat pe „evreii
străini“ din Basarabia şi Bucovina de Nord în Transnistria; francezii nu doreau
decât să se debaraseze de „evrei străini“ în Belgia, aproape toţi deportaţii
erau evrei apatrizi de origine cehă, poloneză sau rusă; în Ungaria, cei 18.000
de evrei deportaţi la Kamentz-Podolsk, în vara 1941, erau consideraţi ca
străini; în fine, în Ţările de Jos, persecuţia a vizat pe evreii germani şi
alţi „evrei străini“. Tot în Colloque,
la pagina 425, Randoph L. Braham menţionează că cei 18.000 de „evrei străini“
deportaţi de guvernul ungar la Kameneţ-Podolsk au fost aproape toţi masacraţi.
Nu trebuie uitat că salvarea de către români a „evreilor străini“”
deportaţi în Transnistria avea loc într-o vreme când Consiliile evreieşti de conducere a diverse comunităţi evreieşti
din Ţările Baltice, Polonia, Ungaria, Cehia, Olanda etc., aşa-numitele Judenrat, întocmeau, la cererea naziştilor, listele cu consângenii lor care
trebuiau să fie trimişi la Auschwitz şi în alte lagăre naziste.
În Colloque, la pag. 349, Bela
Vago recunoaşte că ministrul român Mihai Antonescu, reprezentând pe mareşal,
s-a ocupat personal de organizarea emigrării evreilor deportaţi în
Transnistria. În 1980, la cea de-a doua întrevedere cu fostul diplomat Brutus
Coste, pe când mă aflam la New York, acesta mi-a spus că ministrul de externe
Mihai Antonescu ceruse mai multor diplomaţi acreditaţi în ţări neutre – precum
erau Cretzianu, Nanu, Mircea Eliade, Brutus Coste ş.a. – să intervină, mai ales
după crearea lui War Refuge Board, în
Statele Unite, pentru ca marea finanţă evreiască de acolo să subvenţioneze
închirierea de vapoare, pentru transportul emigranţilor „evrei străini“ aflaţi
în România şi Transnistria. Nepăsarea organizaţiilor evreieşti americane şi
avariţia multimiliardarilor explică pentru ce această acţiune n-a avut
amploarea cuvenită. Mai mult încă, delegaţii organizaţiilor evreieşti din
America erau uneori indivizi corupţi, care pentru a realiza profituri personale
angajau pentru transport adevărate epave, ceea ce a pricinuit naufragii fatale,
pentru sute de emigranţi evrei, şi de aceea autorităţile maritime române au
trebuit să interzică unele transporturi, din cauza stării de insecuritate a
vaselor. Fostul diplomat român Brutus Coste mi-a mai spus că, din dispoziţia
ministrului Mihai Antonescu, el a dat din fondurile legaţiei sale bani pentru
plata transporturilor de evrei emigranţi.
Ar fi fără rost să acord atenţie aritmeticii „de uz personal“ cu care Raoul
Hilberg, prin adunări şi scăderi de cifre, fără nici o dovadă a realităţii,
ajunge să facă afirmaţii despre imense cantităţi de victime evreieşti. Pentru
mine şi o singură victimă constituie o mare tragedie umană, dar subliniez că
încercările nesăbuite, prin trucuri de bazar, de a falsifica istoria este o
jignire condamnabilă pentru victimele reale.
Se pune întrebarea: ce a putut determina această oribilă campanie de
defăimare a naţiunii române? Trebuie evidenţiat că toate aceste acţiuni au fost
iniţiate şi sponsorizate de guvernul comunist, instalat de sovietici în
România, la 6 martie 1945. Calomnierea regimului Antonescu era un mijloc
folosit pentru ca Occidentul să treacă cu vederea că Holocaustul roşu a dezolat
România vreme de decenii. Aceasta era o metodă folosită curent de sovietici. La
Tribunalul internaţional de la Nurenberg, în 1945, procurorul general al
Uniunii Sovietice, Rudenko, membru al comitetului de judecată, declara, între
altele, că armata germană asasinase circa 25.000 de militari polonezi captivi,
în pădurea de la Katyn, lângă Smolensk; dar, în ultimii ani, după deschiderea
unor arhive sovietice, s-au găsit documentele care dovedesc că masacrul fusese
săvârşit de sovietici, în executarea unei decizii luate şi cu răspunderea
procurorului general.
A doua explicaţie a campaniei de calomnii ne este oferită chiar de vestitul
Simon Wiesenthal, supranumit „vânătorul de nazişti“, în cartea Wiesenthal’s File, la pag. 80, de unde citez: „Simon Wiesenthal socoteşte că cea mai mare
greşeală după război a evreilor a fost că ei s-au decis pentru un profit
material, mai degrabă decât pentru o compensare morală“. Tot la aceeaşi pagină
se arată că Germania Federală a plătit organizaţiilor evreieşti, de la sine
înţeles că nu victimelor (observaţia îmi aparţine), mai mult de 37 de miliarde
de dolari U.S.A.
În pofida marilor posibilităţi materiale de care dispun calomniatorii şi în
dispreţul execrabilei conspiraţii a tăcerii, credinţa mea în triumful
adevărului rămâne neclintită. Nu este departe ziua când omenirea va recunoaşte
că, în teritoriile controlate în timpul războiului de guvernul român, nu a fost
holocaust.
În luna mai 1946, mareşalul Ion Antonescu şi membrii guvernului său au fost
traduşi în judecată pentru campania militară din Răsărit, în faţa unui aşa-zis
„tribunal al poporului“. În acest scop, se promulga o lege penală, specială, de
către guvernul comunist Groza, dar Partidul Naţional Ţărănesc a denunţat-o ca
neconstituţională, deoarece prevedea pedeapsa cu moartea, deşi Constituţia din
1923 repusă în vigoare admitea această pedeapsă numai în timp de război. Or,
prin capitularea Germaniei în 1945, starea de război încetase. Totodată,
Partidul Naţional Ţărănesc care nu mai avea reprezentanţi în guvern după 6
martie 1945, declarase publică că nu participa în nici un mod la activităţile
aşa-zisului „tribunal al poporului“.
Preşedintele Iuliu Maniu a trimis două scrisori primului ministru comunist
Petru Groza, cerându-i să nu uite că evreii şi comuniştii din România au fost
salvaţi de mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii săi. Prima scrisoare a fost
dusă de mine domnului N. Lupu care a înmânat-o lui Groza; a doua scrisoare a
fost dusă de avocatul I. Leon la domnul N. Lupu, pentru a fi dată şefului
comunist. Rezultatul a fost o campanie de injurii, dezlănţuită de presa
comunistă contra preşedintelui Iuliu Maniu.
Fostul guvernator civil al Transnistriei, profesorul George Alexianu era în
lotul acuzaţilor. Am vrut să apar ca martor la proces, în favoarea sa, dar el
nu era de acord, fiindcă se temea că orice apărare legată de numele
preşedintelui Maniu putea să înfurie acea instanţă politică de judecată. Totuşi,
mareşalul a propus ca martor în apărare pe preşedintele Iuliu Maniu, iar la
dezbateri a vrut răspuns la două întrebări:
- dacă
domnul Maniu a ştiut, în ziua de 23 august 1944, că el, mareşalul, fusese
arestat în acea zi, la palatul regal din Bucureşti;
- dacă
preşedintele Iuliu Maniu considera pe mareşal un trădător al României.
Preşedintele Iuliu Maniu a declarat că el aflase de arestarea mareşalului,
efectuată în ziua de 23 august 1944, abia a doua zi, adică în dimineaţa zilei
de 24 august 1944, când se înapoiase în capitală, fiindcă în ajun lipsise din
Bucureşti şi sublinia că niciun om de bună credinţă nu-l putea considera pe
domnul mareşal Ion Antonescu trădător al Ţării Sale.
Am fost prezent în sală la audierea preşedintelui Iuliu Maniu. Individul
care conducea dezbaterile şi-a închipuit că ar putea întinde o cursă
preşedintelui Maniu, întrebându-l dacă fusese de acord cu trecerea Armatei Române
la răsărit de Prut. Preşedintele Iuliu Maniu a răspuns că Basarabia a fost şi
rămâne românească. În sală se aflau agitatori comunişti, aduşi special pentru
atmosferă, şi aceia au început să murmure. Atunci, cu voce puternică,
preşedintele Maniu a repetat: „Basarabia a fost românească şi rămâne românească“.
Au urmat clipe de tăcere desăvârşită. La sfârşitul audierii sale, preşedintele
Iuliu Maniu s-a apropiat de boxa acuzaţilor şi a strâns mâna mareşalului.
Făptuirea acestui gest, în acele momente tragice, avea valoarea confirmării
dreptului cuvenit mareşalului, colaboratorilor săi şi întregii naţiuni române
la recunoştinţa umanităţii.
27 martie 1996, Varşovia
Iosif Toma Popescu,
Polonia, Varşovia, 03-922 ul Miedzynarodowa 58 M 35 tel. 6176791
Surse: prima ediţie, 7 august 2007: http://www.ioncoja.ro/holocaust-in-romania/iosif-toma-popescu/; http://paulgoma.free.fr/paulgoma_pdf/pdf/FRP_Iosif_Popescu_in_Romania_nu_a_fost_holocaust.pdf
republicat, la 22 februarie 2013, aici: http://www.ioncoja.ro/amestecate/iosif-toma-popescu-un-apropiat-al-lui-iuliu-maniu-despre-holocaust/
ADDENDA
Centrul de Documentare Evreiască Contemporană, din Paris,
la care face referire d-l Iosif Toma Popescu, este filiala centrului omonim din
Viena, care fusese înfiinţat şi condus, la acea vreme, de către odiosul Simon
Wiesenthal – despre care am publicat studiul „Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2“, republicat
în mai multe reviste on line. Acest studiu
– asupra căruia voi reveni, comentînd răspunsurile autorităţilor cărora l-am
adresat – are ca argument de bază şi suplimentar studiul „Simon
Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’“, al lui Marc Weber, publicat în iarna 1989-1990,
studiu pe care, fără îndoială, d-l Iosif Toma Popescu nu l-a cunoscut, altfel l-ar fi menţionat. Despre cartea Eichmann’s Trial a Lordului Russell of Liverpool, d-l Iosif Toma Popescu face două menţiuni asupra cărora trebuie să atrag
atenţia: „textul care-i purta numele fusese“ şi „publicată sub numele Lordului
Russell“. Chiar dacă admitem că, la 90 de ani, Lordul Russell nu era senil, putem
admite că, prin această exprimare prudentă, autorul are serioase rezerve
ştiinţifice că lucrarea respectivă ar fi fost scrisă chiar de Lordul Russell şi
nu de altcineva, care s-a folosit de numele său prestigios.
Cît despre „reputatul“ Paul Johnson şi balivernele sale din O istorie a lumii moderne 1920-2000, cum că „în România fuseseră
masacraţi 750.000 de evrei“, este cu atît mai mult de condamnat cu cît, între
timp, apăruseră multe studii riguros documentate în literatura zisă
„revizionistă“, literatură în care se contestă fabulaţiile propagandei
holocaustice: anume, contestă existenţa „Holocaustului“ – fie el unic şi cu H
mare – şi pretinsa exterminare a 6 milioane de evrei în Al Doilea Război
Mondial.
De altfel, chiar scîrba de Hannah
Arendt, incriminată în mod întemeiat de Iosif Toma Popescu, afirmă cu nonşalanţă
şi contrazicîndu-şi, ca proasta – deşi e lăudată că ar fi „filosof“ –, întreaga pledoarie pro domo din
cartea sa mizerabilă, des
citată de detractorii jidani şi/sau jidăniţi ai României: „Astfel, numărul
total al victimelor Soluţiei Finale este o simplă presupunere – între patru
milioane şi jumătate şi şase milioane – şi nu
a fost niciodată confirmat, la fel şi numărul total al victimelor din
fiecare dintre ţările implicate (sic)“
(Hannah Arendt, op. cit., pag. 5 –
s.n., V.I.Z.). În mod îndreptăţit, prof. dr. Gică Manole relevă: „Când scrie
despre soarta evreilor sub guvernarea Ion Antonescu, Hannah Arendt minte cu
neruşinare şi dezinformează“ (Prof. dr. Gică Manole, „Eichmann
la Ierusalim“ – Minciuna ca profesie, Revista ART-EMIS, 20 Februarie 2012).
Mai trebuie să fac precizarea suplimentară şi necesară că însuşi conceptul
„holocaust“ şi cifra de „şase milioane“ nu sunt „simple presupuneri“, ci
veritabile escrocherii intens propagate de jidani: laconic zis, constituie, cum
demonstrează imbatabil inclusiv Arthur Butz, The Hoax of the
Twentieth Century: The Case Against the Presumed Extermination of European
Jewry: „Minciuna Secolului XX“! Escrocheria cu
„holocaustul“ şi cu cifra de „şase milioane de evrei ucişi“ nu datează din
1945-1946, cum se ştie îndeobşte de opinia publică dezinformată abil, ci începuse cel puţin din 1900 (!), de cînd, pînă în 1945, se vocifera în toată presa controlată de
jidani că „vor fi maltrataţi, prigoniţi, înfometaţi, degradaţi şi, în final, vor
fi ucişi şase milioane de evrei“ – motiv pentru care organizaţiile sioniste colectau bani ca să îi ajute pe amărîţii de „evrei“ să se salveze, dar
sumele uriaşe adunate nu aveau să ajungă niciodată la acei „evrei maltrataţi“! Nu
credeţi că ar fi util ca, măcar acum, să fie, totuşi, ucişi şase milioane de
jidani, ca să aibă dreptate în propaganda lor falsă, de pînă acum, şi să-şi
merite banii escrocaţi?! În caz contrar, trebuie să restituie banii încasaţi
pentru holocash, iar cei care mai continuă propaganda pro-holocaust –
denunţată de Norman Finkelstein în INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, de Benjamin Freedman, de Noam
Chomsky şi de mulţi alţi evrei cinstiţi –, precum Elie Wiesel, Radu Ioanid,
Lya Benjamin, Marco K. Katz şi ciracii lor din „Institutul Antinaţional Wiesel“,
trebuie băgaţi prompt la închisoare pentru difuzare de informaţii false şi
însuşire de bani necuveniţi.
Oricum, este un pas înainte, în problema contestării holocaustului, faptul
că prof. Vladimir Iliescu a avut curajul să
nege existenţa holocaustului în România. Dar, printre altele, a spus şi
că „Holocaustul este o minciună cosmică“ – ceea ce revine la a spune, împreună cu Arthur R. Butz, Germar Rudolf, Robert Faurisson, Paul Rassinier, Jürgen Graf, Don
Heddesheimer, Ernst
Zündel şi mulţi alţii, că nu a existat holocaust nici în alte părţi! Evenimentul
are o şi mai mare semnificaţie morală, intelectuală şi civică întrucît a avut
loc sub cupola
Academiei Române. Fireşte că denigratorii de serviciu nu puteau să
nu guiţe contra atitudinii profesorului Vladimir Iliescu: Institutul
Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ – al cărui director
este g-ralul (r.) Mihail E. Ionescu, care ar trebui degradat la gradul de soldat –, MCA România-Centrul de Monitorizare şi
Combatere a Antisemitismului, condus de escrocul
Marco
K. Katz, şi acoliţii lor ţigani de la „Romani CRISS-Centrul Romilor pentru
Intervenţie Socială şi Studii“. Adică
organizaţiile antiromâneşti pentru care am cerut instituţiilor abilitate să le
interzică, iar liderii acestora să fie declaraţi persona non grata, deoarece activitatea lor constituie un atentat
la siguranţa naţională!
23 februarie 2013
Colonel
(r.) Vasile I. Zărnescu
