MULŢUMESC DIN INIMĂ PARTIDULUI
În
clasa a VI-a sau a VII-a a şcolii generale, am ridicat două degete în
ora de dirigenţie, m-am ridicat în picioare, şi – încurajat de apelurile
la sinceritate şi buna colegialitate ale tovarăşei diriginte
– am spus că eu, unul, m-am săturat de continua repetare şi prelucrare
la orele de dirigenţie a directivelor şi hotărârilor Partidului Comunist
Român. Că a le spune odată, mai înţeleg. A le
spune de doua ori, înţeleg şi asta. Dar a face din fiecare oră de
dirigenţie un prilej de dezbatere a mereu aceloraşi şi aceloraşi idei, a
aceloraşi teme,cu aproape aceleaşi cuvinte, mi se pare nu numai
plictisitor şi lipsit
de sens, ci şi greu de suportat. Cum interventia
mea urma unui apel onest al tovarăşei diriginte de a discuta sincer
problemele care ne preocupă, ea nu a fost urmată de nicio admonestare.
Cel mult, de un comentariu privind importanţa şi rolul Partidului în
viaţa fericită pe care o ducem noi, tineretul României, şi toţi membrii
societăţii, în general. Aceasta a fost urmarea în clasă. În afara
clasei, în zilele următoare, tovarăşa dirigintă l-a chemat pe tata la
şcoală, şi i-a atras atenţia, cu discreţia cuvenită, că nu este bine
nici pentru mine, nici pentru el, părintele meu, secretar de partid,
nici pentru mama, membru de partid, nici pentru întreaga noastră
familie, ca eu să am o atitudine şi un discurs contrare liniei politice a
Partidului. Vă daţi seama, a continuat tovarăşa dirigintă, lumea s-ar
întreba ce se discută la dumneavoastră în casă, dacă fiul
dv. are asemenea idei. Toate acestea aveam să le
aflu de la tata şi de la mama, care mi-au repetat cuvintele tovarăşei
diriginte, şi mi-au atras atenţia sa fiu mai rezervat, sau rezervat de-a
binelea, pentru a nu da apă la moară unor comentarii, sau mai mult
decât atât, unor fapte cu consecinţe negative asupra mea, şi a familiei
mele.
Urmarea
a fost că am început să privesc cu mai multă reţinere apelurile la
sinceritate, şi bună colegialitate, ale tovarăşei diriginte, şi ale
tuturor oamenilor, în general. Adică, în ciuda a ceea ce gândeam cu
adevărat, gânduri sincere şi idealiste, poate, primul nivel de cenzură
mi l-am impus eu însumi. Pentru a mă proteja pe mine? Nu cred. Eram
destul de tânăr ca să nu mă intereseze prea mult persoana mea. În fond,
veneam la şcoală pentru a face perfomanţă la învăţătură. Dar tatăl meu şi
mama mea nu îmi erau indiferenţi. Nu puteam să îmi permit luxul de a fi
sincer, lovind în profesia lor, în cariera lor, în familia mea.
În
clasa a VIII-A a şcolii generale, s-a desfăşurat o etapă a concursului
naţional de istorie “Drum de glorii” la care participa şi şcoala mea.
Concursul era televizat. Participau echipaje din câte două şcoli.
Prezentatorul le punea întrebări. Concurenţii,
aşezati la două mese mari, se consultau. Dădeau raspunsul. Răspunsul era
validat, sau nu, de juriu. Formaţia care avea cele mai multe răspunsuri
corecte câştiga concursul. Prezentatorul emisiunii era cunoscutul actor
Iurie Darie. Pe lângă concursul propriu-zis, fiecare şcoală prezenta şi
un moment artistic, care se puncta separat. Făceam parte din echipajul
şcolii mele pentru că eram un elev bun. Dar şi pentru
faptul că eu compusesem, special pentru acest concurs, versurile
montajului literar artistic al şcolii mele. Sincer să fiu, eram mândru
de aceste versuri, care au fost foarte apreciate de întregul corp
profesoral. Exista însă şi un amănunt legat de aceste versuri: toate
vorbeau despre ţară. Despre bogăţiile ei. Despre frumuseţea ei. Despre
oamenii ei harnici şi buni. Despre munca lor, depusă cu atâtea
sacrificii, din dragoste pentru noi. Copiii lor. “Scrie ceva despre Partid”, mi-a spus, la prima audiţie, tovarăşa dirigintă. Nu
am scris despre Partid niciun rând. Nu puteam. Pur şi simplu nu puteam.
“Scrie ceva despre Partid”, m-a rugat a doua oară tovarăşa dirigintă.
Dar nu puteam. Nu aveam inspiraţie. “Scrie ceva despre Partid”, m-a
implorat tovarăşa dirigintă. “El a făcut şi face posibilă viaţa aceasta lipsită de griji pe care o ducem, şi o
duceţi”, mi-a spus tovarăşa dirigintă. Dar eu nu am scris niciun rând.
Ce legătură avea Partidul cu viaţa noastră? Ea s-ar fi desfăşurat, oricum, tot aşa, cu sau fără Partid. Şi nu am scris nimic.
Astăzi,
am 50 de ani. Partidul Comunist Român, care m-a ţinut gratuit pe
băncile şcolii, care mi-a asigurat liniştea familiei, oferind locuri de
muncă părinţilor mei, concedii în fiecare an la munte şi la mare, care a
electrificat, ridicat şcoli, spitale, biblioteci, săli de sport, care
m-a ţinut în tabere sportive sau şcolare ani de zile, care m-a premiat
cu diplome şi cărţi, nu şi cu bani, la concursuri judeţene sau
naţionale, care mi-a plătit medicamentele întregii familii, cărţile
şcolare, manulele, profesorii, medicii, care mi-a ridicat casa, şi chiar
fabrica în care lucrez şi acum, care a trasat, cât a avut, cât s-a
priceput, viitorul asfaltat, electrificat,
cu salariul zilei de mâine asigurat pe următorii 10, 20, 30 de ani, adică exact pe perioada pe
care se estimau acele directive şi programe, în limba de lemn, care se
repetau obsesiv la orele de dirigenţie – acel Partid, nu mai există. În
locul lui, au rămas criza, foamea, şomajul, frigul, grijile enorme,
furtul resurselor ţării din afara, şi dinăuntrul ei, coplata în sistemul
sanitar, coplata în învăţământ, coplata din venitul inexistent, hoţia, corupţia, mizeria, suicidul şi euthanasia, ca program social, pentru 50 % din populaţia României. Şi a rămas TOTUL , pentru 20 % din populaţie.
Este
târziu să mulţumesc Partidului. Şi totuşi, o fac. Mulţumesc din inimă
Partidului Comunist Român. Trebuia să îmi explice altfel alternativa de a
trăi. Nu a făcut-o. Nu mi-a pus în mâini
POLEMICI CORDIALE de George Călinescu. Ca să vad Dinu Păturicii de
astăzi sigilindu-şi în palatele de pe Victoriei seifurile cu milioane de
dolari, în timp ce, cârpit, profesorul elevilor tuturor meseriilor şi
profesiilor îşi numără măruntişul salariului ca să îşi bea iaurtul
zilnic, vis a vis. Au existat şi lipsuri, tovarăşi. Dar nu se compară cu lipsa de suflete a bogaţilor din lumea de
azi.
Este
târziu să mulţumesc Partidului Comunist Român. Dar o fac acum. Îmi fac
autocritica. Îmi pare rău, tovarăşi. Mulţumesc din suflet Partidului
Comunist Român, sincer, şi cu o lacrimă de lemn, înnodată în gât.
22 decembrie 2011
Cu deosebit respect,
Jianu Liviu-Florian
