duminică, 31 martie 2013

OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere



OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere

Anul acesta, la 1 aprilie, se vor împlini 132 de ani de la naşterea primului mare poet al începutului de secol 20, Octavian Goga. Ca şi George Coşbuc, amîndoi sunt ofrande pe care Ardealul le-a adus poeziei româneşti. Şi tatăl lui Coşbuc şi tatăl lui Goga au fost preoţi. Octavian Goga a avut altă viziune despre satul ţărănesc şi despre ţărani. „Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pămîntului; n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină şi veselie a lui Coşbuc“, mărturiseşte Goga.

Tinereţea poetică


Octavian Goga s-a născut într-o vreme cînd principiul naţional domina fluctuaţiile sufletului românesc. Era atmosfera celei mai sălbatice persecutări a românilor din Transilvania. Această persecutare trezea protestul sufletului românesc împotriva asupririi ungureşti. Octavian Goga mărturisea: „M-am născut cu pumnii strînşi, sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară“.
Ideea naţională a luptei pentru dezrobirea românilor din Transilvania şi pentru unirea întregului Neam Românesc pe pămîntul şi între hotarele strămoşeşti ale Daciei l-a însufleţit permanent pe Octavian Goga, a constituit idealul sfînt al omului şi scriitorului, aşa cum declara în fragmente autobiografice. „Cred în misiunea istorică veche a scriitorului şi, dacă m-aţi întreba care e formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, în acelaşi timp, şi o formulă literară, eu v-aş răspunde cu vechiul meu crez: e ideea naţională“.
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 la Răşinari, fiind primul copil al lui Iosif Goga şi al învăţătoarei Aurelia Bratu. Goga şi-a petrecut copilăria la Răşinari şi la Crăciunelul de Sus, actualmente în judeţul Alba, unde tatăl său avea o proprietate de cîteva iugăre şi o casă albă ţărănească, în care copilărise el însuşi. Copilăria poetului a fost frumoasă, legănată de basme şi legende în ritmul doinelor şi al baladelor. Atmosfera din casa părintească a contribuit mult la formarea poetului, scriitorului şi politicianului Octavian Goga. În anul şcolar 1886-1887, Goga era elev în clasa întîi, la Şcoala din Răşinari. Cîţiva ani mai tîrziu, viitorul poet pleacă la liceul unguresc din Sibiu. La acest liceu se preda în limba maghiară, iar profesorii şovini întreţineau ura între copiii majoritari români şi minoritarii unguri, şi urmăreau sistematic deznaţionalizarea cu orice preţ a românilor.
În anul 1899 se mută la liceul românesc din Braşov. În cetatea Braşovului­, veche vatră de cultură românească, întîlneşte profesori entuziaşti, mari cărturari ca Virgil Oniţiu (directorul liceului) şi Vasile Goldiş, cel care l-a supranumit „poetul pătimirii noastre“. În anul 1900 îşi ia bacalaureatul. După terminarea liceului, Goga se înscrie ca student la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Budapesta. Termină studiile universitare în anul 1904.
La Budapesta, începe colaborarea cu revista Luceafărul. De Luceafărul se leagă, incontestabil, ascensiunea poetică a lui Octavian Goga. În Luceafărul, Goga publică poezie socială şi patriotică. În Luceafărul, în anul 1904, îi apar poeziile Oltul, semnată „Nic“, şi altele, semnate „Octavian“ şi apoi „Nic. Otavă“, printre care şi Dăscăliţa, poezie inspirată de figura învăţătoarei Victoria, sora poetului. În 1905 publică, în Luceafărul, antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciunea, Clăcaşii, Apostolul. În anul 1906 apare, în Viaţa Românească, cu o puternică notă socială, Un om. Trăsătura definitorie a poeziei sale de mai tîrziu va fi cea socială şi patriotică.
În anul 1906, Goga obţinuse premiul Năsturel Herescu al Academiei Române pentru volumul Poezii, avîndu-l ca recenzent pe Titu Maiorescu. Tot în acest an, se căsătoreşte cu Hortensia Cosma. Goga urcă, cu familia Cosma, scările palatului regal şi, fără să-şi dea seama, începe să fie solicitat de altă lume cu care pînă acum nu avusese nimic în comun. Căsătoria, care a luat proporţiile unei adevărate sărbători naţionale, s-a celebrat la Sibiu, în prezenţa multor personalităţi marcante, naşi fiind poetul Alexandru Vlahuţă şi soţia sa, Alexandrina. Evenimentul i-a inspirat lui Goga poezia O rază. După război va divorţa şi se va recăsători cu Veturia Triteanu, cîntăreaţă de operă.
Începînd din 1 ianuarie 1907, va edita o revistă populară, menită să pătrundă în toate păturile sociale şi îndeosebi la sate. Astfel apare Ţara noastră, „revistă populară a Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român“, avîndu-l ca redactor pe Octavian Goga. Ţara noastră a fost o revistă de politică şi cultură tipărită întîi la Sibiu, în format de ziar (1907-1909), apoi la Cluj (1922), sub formă de carte şi, în cele din urmă, la Bucureşti (1926), tot în format de ziar. Pînă la dispariţia ei, în 1938, a fost singura publicaţie cu orientare poporanistă din Transilvania şi s-a bucurat de un deosebit prestigiu pentru patriotismul şi intransigenţa de care a dat dovadă. În paginile acestei reviste, Goga publica aproape număr de număr poezii originale, traduceri din poeţii maghiari şi germani şi un număr impresionant de articole literare şi politice. Apar, de asemenea, articole în apărarea ţăranilor din Moldova şi Muntenia, care, împinşi de foame şi mizerie, s-au răsculat împotriva împilării sociale în anul 1907 – începutul, recunoscut de toţi istoricii români, fiind dat de revolta contra arendaşilor jidani desemnaţi prin sintagma „fraţii Fischer“.

Maturitatea militantă


În anii Primului Război Mondial, Octavian Goga şi-a ridicat cu hotărîre glasul pentru a susţine cauza dreaptă a unităţii naţionale, pentru a demonstra necesitatea istorică şi legitimă ca Transilvania să fie reintegrată în Patria-mamă, într-un stat naţional unitar român. În etapa neutralităţii, 1914­-1916, Goga face parte din comitetul Ligii Culturale a lui Nicolae Iorga şi se luptă pentru intrarea românilor în bătălia contra Imperiului habsburgic. Volumul Cîntece fără ţară e rodul acestor zbateri dramatice.
În iulie 1914, la izbucnirea războiului, Octavian Goga se afla la Paris. Atunci a venit în ţară şi, la 26 august 1916, s-a înrolat în Regimentul 80 Infanterie din Bucureşti, împreună cu fratele său, romancierul Eugen Goga. A îmbrăcat uniforma de simplu soldat şi a plecat pe Frontul din Dobrogea. În timpul retragerii în Moldova, generalul Constantin Prezan îl mobilizează la Biroul de propagandă pentru Armată. La 2 februarie 1917, un grup de scriitori face să apară, la Iaşi, primul număr din ziarul România, Organul Apărării Naţionale. În paginile acestui ziar de front, Goga scrie 46 de articole şi mai multe poezii.
Octavian Goga a avut fericirea să-şi vadă visul împlinit, lupta sa încununată de izbîndă, trăind cu supremă bucurie momentul istoric al înfăptuirii Unirii Naţionale, odată cu revenirea Transilvaniei la Patria-mamă, consfinţită în Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.
După înfăptuirea măreţului ideal multisecular al unirii întregului neam românesc din toate cele zece provincii de pe pămîntul şi dintre hotarele strămoşeşti ale Daciei, Goga continuă lupta pentru consolidarea şi apărarea unităţii naţionale. După Marea Adunare de la Alba Iulia, constituindu-se Consiliul Dirigent, Goga e numit membru al acestuia la resortul propagandă.
Între 5 decembrie 1919 şi 13 martie 1920, Goga este ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod. Între 8 martie şi 13 iunie 1920, e ministru de stat în guvernul Averescu, iar între 13 iunie 1920 şi 17 decembrie 1921, devine ministru al Cultelor şi Artelor în acelaşi guvern. În 1920, fusese ales membru al Academiei Române, în locul devenit vacant prin moartea lui George Coşbuc, cu care ocazie ţine un strălucit discurs închinat memoriei predecesorului său. Presa din aceea vreme, în mare parte, era departe de a se confunda cu ideea naţională, cu cugetul şi simţirea Neamului Românesc.
Octavian Goga critică presa din Bucureşti, îndeosebi ziarele Dimineaţa, Adevărul şi Lupta, nu pentru simplu fapt că patroni lor erau evrei, ci pentru că aceştia practicau o gazetărie de joasă speţă, ostilă ideii naţionale. În ziaristică, evreii introduseseră în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjoseau orice discuţie şi batjocoreau instituţiile şi demnitarii ţării. În paginile acestor publicaţii, evreii şi susţinătorii lor au putut să propage nestingherit ideologia marxistă, prezentată în ambalajul atrăgător al umanitarismului antifascist. La această flagrantă agresiune împotriva Neamului Românesc, s-a asociat fie din naivitate, fie din inconştienţă, un numeros contingent de intelectuali cu vederi de stînga. Mai tîrziu, chiar marele scriitor Mihail Sadoveanu a devenit directorul ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Nichifor Crainic scria: „Parcă nu-ţi vine să crezi“. E locul să remarcăm că, din nefericire, în epoca postdecembristă, aproape toate mass media au fost acaparate de patroni jidani, ca pe vremea lui Octavian Goga, aşa cum se arată în articolul „Adevăraţii stăpâni ai presei din România“ (vezi şi „Cui aparţin televiziunile din România“).

Poetul premier


La 28 decembrie 1937, Octavian Goga este numit prin Decret regal prim-ministru. Astfel, pentru prima dată în istoria României, ţara este condusă de un partid naţional, care nu făcea nici un secret din orientarea sa profund antievreiască. Noul guvern a adoptat, imediat după instalare, o serie de măsuri şi reglementări pentru a opri invazia jüden-ilor (citeşte: jidan-ilor).
Goga considera că „evreii au dus România pe marginea prăpastiei şi au transformat-o într-o ţară de cerşetori şi nu numai că au supt-o, ci au demoralizat-o, au corupt-o, au necinstit-o, au prostituat-o. Nu marii evrei bogătaşi de prin oraşe, ci evreii mici şi invizibili, cei 1.850.000 de evrei de prin sate, unde ţin pămîntul în arendă şi unde ţin cîrciumile“. Goga considera că evreii sunt purtătorii corupţiei şi ai desfrîului şi că doctrina evreiască (marxismul) se află la originea bolşevismului. Octavian Goga, ca şi majoritatea românilor, a văzut în comunism o formă mascată de stăpînire a oamenilor de către evrei.
În anul 1937, erau în România peste două milioane de evrei, dintre care mai mult de jumătate intraseră clandestin şi nu au aveau nici un act de identitate. În anul 1937 se ajunsese la o proporţie de-a dreptul catastrofală: un evreu la şapte români! În Suedia şi Norvegia era un evreu la 9.000 de locuitori, în Anglia un evreu la 7.000 de locuitori, în Franţa şi Italia un evreu la 400 de locuitori şi chiar Uniunea Sovietică avea un evreu la 65 de locuitori. În acea vreme, evreii erau izgoniţi din toate ţările Europei. Din păcate, România a fost singura ţară care i-a primit, adăpostit şi hrănit. Pentru evrei, România era capătul de drum şi, în acelaşi timp, o oază. Şi recunoştinţa evreilor se vede în ziua de azi. Recunoştinţa e o floare rară, iar recunoştinţa evreiască totdeauna inexistentă. Românii trebuie să fie foarte atenţi cu aceşti năvălitori, care au pătruns în România prin infiltrare ilegală, împotriva voinţei românilor, şi care au răspuns totdeauna cu ură şi duşmănie la omenia şi ospitalitatea noastră proverbială. Chiar Nandor Gingold, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, care l-a înlocuit pe Wilhelm Filderman, a protestat împotriva invaziei iudaice, declarînd, în presa vremii, că România nu-i poate hrăni şi adăposti pe toţi evreii din Europa. Pentru această declaraţie, după anul 1945, dr. Nandor Gingold, a făcut mulţi ani de temniţă grea.
Într-un interviu, acordat la 10 ianuarie 1938 ziarului Paris Soir, Octavian Goga spunea:  „La sfîrşitul secolului trecut, Tratatul de la Berlin ne-a obligat să acordam evreilor, contra voinţei noastre, v-o jur, dreptul la cetăţenie. Din fericire pentru noi, hotărîrea Congresului de la Berlin nu stipula că trebuie să-i naturalizăm din oficiu, aşa încît am putut să-i considerăm cetăţeni străini“.
După o guvernare de numai 44 de zile, Carol al II-lea perfectează, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, cunoscuta lovitură de stat, prin demiterea guvernului Goga-Cuza, şi însărcinează cu treburile conducerii statului o echipă condusă de Patriarhul Miron Cristea. La 11 februarie 1938, regele Carol al II-lea, Miron Cristea şi Armand Călinescu declarau starea de asediu în toată ţara. Începe deschis dictatura regală. Octavian Goga se vede trădat şi alungat de la Putere. În urma acestei acţiunii umilitoare, Goga se îmbolnăveşte şi moare în amurgul zilei de 6 mai 1938. În seara zilei de 5 mai a făcut o congestie cerebrală. În memoriile sale, Veturia Goga scrie că, revenindu-şi pentru cîteva clipe după atac, ar fi rostit: „Israel, ai învins“; mai erau prezente încă vreo 15 persoane. Există opinia unei „lichidări“ – măcar la nivel moral şi afectiv – efectuate de adversarii săi.

Duşmanii lui Octavian Goga şi ai naţionalismului


            Din cauza naţionalismului său, Octavian Goga a avut de pătimit aproape la fel mult ca antecesorul său, inegalabilul Mihai Eminescu. La fel ca acesta, Octavian Goga a avut mulţi duşmani atît în timpul vieţii sale, cît şi după moarte. Toţi cei care au încercat o evaluare serioasă a lui Octavian Goga, după 1944, au fost acuzaţi de naţionalism, de reacţionarism, anticomunism şi, culmea, de naţional-socialism. Şeful corului de denigratori ai lui Octavian Goga a fost un oarecare evreu ilegalist, Aurel Rotenberg, camuflat sub numele Ştefan Voicu, fost redactor şef la Scânteia (1946) şi redactor şef la Lupta de clasă (din 1955).
Acest Ştefan Voicu, care o făcea pe marele antifascist, desfăşura, de fapt, activitate comunistă. Redau mai jos un fragment din cartea scrisă de el, Vremuri, oameni: „Deşi internat în vremea aceea în lagărul de deţinuţi antifascişti din Grosulovo, m-am putut deplasa, în primele luni ale anului 1944, de două ori la Rîbniţa, cu însărcinări din partea comitetului de partid din lagăr. Aveam la mine foi de serviciu şi de drum pe calea ferată, eliberate de comandantul de lagăr, locotenent-colonelul Sabin Motora, pentru a putea circula aproape în voie pe o rază destul de mare dincolo de sîrmele ghimpate ale lagărului.
Cu mine se deplasa, cu titlul de escortă, un sergent din gardă, prieten de-al nostru, a cărui funcţie de escortă era, de fapt, una de acoperire [protejare – n.n., V. T.] a persoanei mele“ (op. cit., Editura Eminescu, 1980, pag 170-171).
„Veselă puşcărie, domnule!“, vorba lui Victor Eftimiu, care era şi el internat în lagărul de la Târgu Jiu (vezi cartea Vechiul Teatru Naţional şi slujitorii săi în amintirile unui autor de origine albaneză, de Chiril Economu, Editura Uniunea Culturală Albaneză din România, Bucureşti, 1998). Aceasta se întîmpla în timp ce pe front mureau, zilnic, mii de militari români. Numai în ziua de 13 august 1942, la Kapinca, pe Doneţ, au murit 2.000 de ostaşi români. O parte dintre acei militari români, care au murit în localitatea Kapinca, sunt înmormîntaţi în Cimitirul Iancu Nou, din Bucureşti (fost Bălăneanu), figura R. Ceea ce este mai mult decît revoltător este faptul că jidanul Ştefan Voicu, în ultimele zile de viaţă, a solicitat să fie înmormîntat într-un cimitir ortodox: în cimitirul Andronache din Bucureşti, figura A, loc 40. Asta ca batjocura să fie completă. Comportamentul lui Ştefan Voicu (n. 9 ianuarie 1906, d. 18 iulie 1992) a indignat întreg poporul român, chiar şi evreii, majoritatea lor, în au fost nemulţumiţi. Probabil aşa se explica refuzul Comunităţii Evreieşti din România de a-l înmormînta într-un cimitir evreiesc.
Academicianul Iorgu Iordan a avut cuvinte de respect şi admiraţie pentru „marele poet“ şi „reprezentantul, la un moment dat, cel mai autentic al aspiraţiilor noastre naţionale şi sociale“, în timp ce Ştefan Voicu scria că Octavian Goga s-a pretat a fi şeful primului guvern fascist din România. Lui Octavian Goga i s-au făcut funeralii naţionale, defunctul fiind adus cu un tren special de la Ciucea la Bucureşti şi depus la Ateneu. A fost înmormîntat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Goga fig. 30, loc 7. Carol al II-lea, împreună cu aşa-zisele „Permanenţe ale statului“ – formate, în majoritatea lor, din evrei, care conduceau, de fapt, ele România şi nu Consiliul de Coroană – au hotărît reînhumarea lui Octavian Goga în Transilvania. Alogenii nu au suportat prezenţa lui Octavian Goga în Cimitirul ortodox Bellu. Mai tîrziu, peste vreo opt luni, a fost reînhumat în scripta Mausoleului de la Ciucea, în inima Ardealului, pentru care s-a jertfit.
Dar, Octavian Goga, din cauza naţionalismului său autentic, profund şi sincer – provenind din străfundurile ethos-ului românesc, peren, transmis prin moşii şi strămoşii săi – nu este nici astăzi iertat de către duşmanii lui, jüden-ii, sau de către oportuniştii care le cîntă-n strună. Unul dintre aceşti oportunişti a fost istoricul Florin Constantiniu – „cel mai mare istoric contemporan“, cum a fost categorisit la moartea sa. De fapt, el a fost şi un mare poltron, care, în discuţiile private sau cvasi-publice restrînse, se arăta un mare patriot şi un mare critic al situaţiei actuale, dar, în scrierile sale, s-a dovedit a fi un farsor, care pretindea că scrie „sincer“. De exemplu, academicianul Florin Constantiniu îl denigrează pe „poetul pătimirii noastre“ scriind că marele poet Goga se înmlăştina, întrucât „se credea şi se voia un «duce» sau «führer» român“ (cf. O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 351). La fel se exprimă Neagu Djuvara, făcătura gonflată de filosoful fără operă Gabriel Liiceanu: «Acest insucces electoral [al lui Gheorghe Tătărescu – n.n., V. I. Z.] se datora [corect se scrie: „era cauzat de un pact…“ – n.n., V. I. Z.] în parte unui „pact de neagresiune între naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară“ (eticheta electorală a Legiunii)...Regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă: poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism“» (cf. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Ed. Humanitas, ediţia a XI-a, 2010, p. 242).
Similar cu denigrarea făcută de „sincerul“ Florin Constantiniu – care „îmbrăcase cămaşa verde la şapte ani“ şi „regreta că nu a avut şi diagonală“ – şi de lombrozianul Neagu Djuvara, unii dintre cei care „împănează“ textele pe Wikipedia manifestă aceeaşi linie duşmănoasă, incorectă faţă de Goga, exihibînd aceleaşi mizerii logice, semantice şi istorice: „Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică şi devenit politician propulsat la conducerea populaţiei majoritare, şi-a surclasat învăţătorii în împilarea populaţiilor minoritare. El s-a dovedit a fi un extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste şi net antisemite“.

Octavian Goga – apărător al frontierei

Israel – făcător de ziduri de lagăr concentraţionar


Numai că, pînă la Unirea cea Mare, din 1918, Octavian Goga nu fusese un „minoritar“ printre cetăţenii Ungariei habsburgice, deoarece românii erau majoritari printre unguri, iar în Transilvania habsburgică nu erau doar „majoritari“, ci deţineau o pondere covîrşitoare faţă de moghiori. Apoi, cum i-a „împilat“ Octavian Goga pe minoritari?! Prin faptul că a încercat să facă ordine în ţară şi să se opună invaziei jidăneşti, depistîndu-i pe cei intraţi ilegal în ţară, fiindcă fugeau de măsurile luate contra lor – pe deplin întemeiate! – de guvernele tuturor ţărilor europene şi transatlantice?
Regele Carol al II-lea, care era jidan după mamă (se ştie că toată Casa de Hohenzollern este de origine iudaică-khazară), recunoscuse – de acord cu premierul Octavian Goga – existenţa evreilor intraţi ilegal în ţară: «Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald, regele Carol al II-lea şi primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi, respectiv, 500.000 de evrei considerați „ilegali“». De cînd apărarea frontierelor şi instaurarea ordinii, controlului şi evidenţei populaţiei înseamnă „împilare“? Orice guvern responsabil caută să împiedice imigraţia ilegală şi îi expulzează pe cei depistaţi ca imigranţi ilegali: S.U.A. au făcut ziduri şi graduri înalte, electrificate, pe o lungime de circa 1.125 de km, la graniţa cu Mexicul, pentru a stopa imigrarea hispanicilor din America Centrală şi de Sud. Arabia Saudită se transformă într-o cetate medievală: ea a început de cîţiva ani construirea celui mai lung zid din lume (9.000 de kilometri, care va costa circa trei miliarde de dolari) pentru a-şi apăra rezervele de petrol. Israelul a construit un zid de beton înalt de 5-6 metri – pe alocuri şi de 10 metri înălţime! – şi lung de cîteva sute de kilometri, pentru a se apăra, în general, de arabii care intră în Israel şi în Teritoriile Ocupate, veniţi din ţările „vecine şi prietene“ ca Egipt, Siria, Liban etc. şi, în special, pentru a se apăra
de copiii palestinieni care dau cu pietre în tancurile izraeliene! Dar Israelul a făcut şi mai mult decît ziduri pentru a nu mai intra alţii: de la înfiinţarea sa, în 1948, face epurare etnică. În cadrul războiului de exterminare a poporului palestinian, a distrus toate genurile de arhive ale Autorităţii Naţionale Palestiniene: foile matricole ale elevilor, evidenţa populaţiei, evidenţele cadastrale, fişele autovehiculelor, documentele Poliţiei (inclusiv cele de urmărire a infractorilor) etc. (cf. F. S., „Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais, nr. 9096, 22 aprilie 2002, pag. 7; vezi şi Mariano Aguirre, “Buscan terminar con la Autoridad Palestina“, BBC Mundo, 2
aprilie 2002). Aceasta, ca să demonstreze, cum pretindea Golda Meir (o jidancă venită din Polonia), că „palestinienii nici nu există!“ – după cum relevă Roger Garaudy într-una din cărţile sale. Iar această politică de epurare – practic, de exterminare – etnică, începută de primul prim-ministru al Israelului, David Ben Gurion (jidan venit din Polonia), supranumit „marele epurator“, şi preluată de Golda Meir, se aplică şi acum (vedeţi şi articolul „Israelul evacuează cu forţa o tabără palestiniană instalată pe locul unde ar urma să fie construită o colonie evreiască“, 13 ianuarie 2013, pe http://blackopssecurity.blogspot.ro/2013/01/israelul-evacueaza-cu-forta-o-tabara.html). Exterminarea palestinienilor comisă de Israel este o formă a conflictului arabo-izraelian, a cărui origine se află în Declaraţia  Balfour, făcută la presiunile sioniştilor Lionel Walter Rothschild, Nahum Sokolow şi Chaim Weizmann (care va deveni primul preşedinte al statului Israel). Dedesubturile escrocheriei numite „Declaraţia Balfour“ au fost denunţate de evreul onest Benjamin Freedman.

Ca atare, Octavian Goga era – cum se spune azi – „un mic copil“ în comparaţie cu acţiunile Israelului, considerat stat terorist, dar aflat sub oblăduirea Uniunii Europene (în care „am intrat“ noi, „de bună voie“) şi sprijinit militar, financiar şi politic de S.U.A. (vezi Alexandru Urzică, „SUA oferă Israelului arme avansate în schimbul amânării atacului asupra Iranului“, Capital, 9 martie 2012, inclusiv comentariile)! Ca să-i descurajeze pe palestinieni, la 30 ianuarie a.c., aviaţia Israelului a început să bombardeze Siria! Atunci, să nu zici, ca preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, că „Israelul este o insultă la adresa Umanităţii“? Sau, mai grav, de la tribuna O.N.U.: „Israelul va fi în curînd eliminat“! „Allah!, Allah!“

Octavian Goga – model de patriot


Dar România nu avea voie să-şi apere graniţele nici în anii ’60 ai secolului XIX, nici în anii ’30 ai secolului XX. Pe vremea lui Alexandru Ion Cuza sau a lui Octavian Goga, jidanul care încălca legea se sustrăgea pedepsei pe motiv că „e supus austriac“ – chiar dacă venea din Polonia, Rusia ţaristă etc. –, iar acum se sustrage arestării şi întemniţării pe motiv că este cetăţean sau spion izraelian, sau, mai făţos şi ameninţător, cetăţean american: vezi cazurile Radu Ioanid-Sperjurul, Marco K. Katz-Vameşu’, Sorin Beraru, Omar Hayssan, Tzipi Livni, Marc Rich ş.a. [vezi şi: Iuliana Enache, Israelul refuză ca cetăţenii săi să fie judecaţi pentru crime de război“, Mediafax, 12 oct. 2009; Ioana Ardelean, „Personajele cheie ale afacerilor israeliene în România: Bernard Shraer, Sorin Beraru (Samuel Bergovici), Liviu (Alfred) Mandler, Dan Fischer, Vladimir (Vova) Cohn“, 17 iulie 2012, pe http://www.rostirea.ro/news/personajele-cheie-ale-afacerilor-israeliene-in-romania-bernard-shraer-sorin-beraru-samuel-bergovici-liviu-alfred-mandler-dan-fischer-vladimir-vova-cohn]).
Consecinţa tratării cu menajamente sau chiar în mod privilegiat a acestor indivizi – în loc să fie declaraţi persona non grata, cum s-a mai propus – este că au devenit tot mai impertinenţi, ba chiar un pericol pentru securitatea naţională. Dovada o constituie comportamentul lui Radu Ioanid, care, în ianuarie a.c., a revenit în România să ne acuze, din nou, de antisemitism: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită de antisemitism“ (vezi Vlad Stoicescu, Andrei Crăciun, „INTERVIU Radu Ioanid:…“ în adevărul, 27 ianuarie 2013). Adică repetă acelaşi clişeu propagandistic exhibat de Leon Poliakov, escrocul internaţional Elie Wiesel, mincinoasa Hannah Arendt, dezinformatorul Teşu Solomovici şi ceilalţi jidani antiromâni – clişeu lansat încă de Encyclopaedia Britannica, 10th Edition, 1902, page 482!
Dar România nu are voie să-şi apere graniţele, bogăţiile, valorile spirituale şi morale nici acum. S-a ajuns la situaţia din 1939, cînd circa două milioane de evrei alcătuiau minoritatea etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla comerţul, finanţele şi industria din ţară. Acum, în România este mai rău decît pe vremea lui Octavian Goga, care încercase să îi expulzeze măcar pe cei ilegali: sunt peste două milioane de evrei (în cvasitotalitate jidani), intraţi ilegal în ţară, dar cu acoperire legală, căci guvernele postdecembriste au manifestat o slugărnicie deplină faţă de finanţa iudaică mondială (vedeţi studiul „Slugărnicia pierde România“) şi au cedat şantajului conducerii Uniunii Europene, care a condiţionat intrarea României în U.E. de primirea a sute de mii de evrei din Israel! 
Ministerul de Interne şi Institutul Naţional de Statistică refuză să publice orice informaţie cu privire la imigraţie, în general, şi la aceea a „evreilor“, în special. Culmea „realismului“, a falsificării şi slugărniciei, după recensămîntul din noiembrie 2011, „evreii“ au dispărut şi din viitorul Anuar Statistic, în curs de publicare! O atestă, cu seninătate academică, însăşi revista ACADEMICA, într-un tabel în care enumeră nu naţionalitatea, cum ar fi normal, ci „etnia“: „română, maghiară, rromă, ucraineană, germană, turcă, tătară, rus-lipoveană, alte etnii, nedeclarată“ (cf. Vasile Gheţău, „Recensământul populaţiei din octombrie 2011. Rezultate provizorii şi semne de întrebare“, ACADEMICA, nr. 10, 2012 pag. 30; vezi facsimilul).
Academia Română, în „inteligenţa“ şi „ştiinţificitatea“ sa, face două greşeli impardonabile. Primo: afirmă că românii nu mai sunt o naţiune în ţara lor, ci doar o etnie. Secundo: a doua greşeală, cu mult mai gravă, este că îi anihilează pe evrei: ei sunt pe nicăieri. Cum de „poporul ales“ nu a fost ales în Anuar, încît a dispărut ca măgaru-n ceaţă? Cum şi-au permis sinecuriştii din Academia Română şi din Institutul Naţional de Statistică să-i treacă în tabel pe ţigani, dar să-i treacă sub tăcere pe jidani?! Tot din cauza lui Octavian Goga i-au anihilat pe evrei din tabel? S-au molipsit, cumva, de la Mahmoud Ahmadinejad? E-adevărat că, în textul de sub tabel, autorul, prof. univ. dr. Vasile Gheţău – care e şi directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici“ –, încearcă „să dreagă busuiocul“, explicînd: „Numărul persoanelor din grupa Alte etnii nu diferă semnificativ faţă de cifra de la recensământul anterior şi este posibil ca(,) în spatele acestei stabilităţi(,) să se afle continuarea scăderilor anterioare (s.n. – V. I. Z.) la unele etnii tradiţionale, nemenţionate în datele provizorii (sârbi, slovaci, bulgari cehi, evrei, polonezi)…“ etc. 
În realitate, evreii din România nu numai că nu dispar – nu „scad continuu“ –, ci, dimpotrivă, se înmulţesc continuu, mai mult ca ţiganii. Căci ţiganii se înmulţesc prin procreare din cauza promiscuităţii, dar le şi mor mulţi copii din cauza condiţiilor de trai (cu excepţia celor care trăiesc în palatele ţigăneşti), pe cînd „evreii“ se înmulţesc prin imigraţie: primesc cetăţenia română, la grămadă, cu sutele lunar! Situaţia reflectată – fals! – de statistică e cu atît mai bizară, mai suprarealistă, iar paradoxul e cu atît mai inexplicabil cu cît Academia Română are mai mulţi membri evrei decît români!
            
 25 Martie 2013, Buna Vestire

Voicu TUDOR
Vasile I. ZĂRNESCU

duminică, 24 martie 2013

Reacţii ale românilor la acţiunile antiromâneşti

Prin imagini pe reţelele de socializare şi bloguri, românii iau atitudine dacă politicienii nu iau!
Pe lângă articolul precedent preluat din revista Historia:

Mit şi manipulare în conştiinţa secuilor prin manualul de istorie a secuilor

românul simplu se simte jignit de faptul că politicienii, guvernul şi preşedintele ţării se complac în prietenii cu extremiştii maghiari. Să nu uităm că Lazlo Tokes a devenit parlamentar european prin - azi muribundul - PDL,  în care fiecare al 10-lea membru PDL era obligat de partid să voteze la alegerile pentru parlamentul UE, pe pastorul iredentist.
Societatea civilă ia atitudine. Prin reţelele de socializare şi bloguri românii iau atitudine. E bine sau e rău?


Citiţi acest articol care are ca scop, printre altele, de a atrage atenţia tuturor - asemnea ONG-ului ActiveWatch - ca să dea, totuşi, dovadă de responsabilitate şi să nu mai publice astfel de imagini pentru că eleva este minoră, dar şi pentru că riscă să o expună unor situaţii neplăcute (vedeţi mai jos bileţelul), ea primind deja ameninţări cu moartea.


Să urmărim şi un articol de pe blogul lui Octav Pelin:

Sabina Elena este susținută de mii de români care au dezaprobat comportamentul bărbatului de etnie maghiară care a amenințat-o cu moartea.


Internauții nu l-au uitat pe Băsescu, considerat omul lui Viktor Orban, și au modificat o poză cu președintele, dorind să-l ironizeze. Mai exact, Traian Băsescu apare cu o bentiță cu steagul Ungariei.

ActiveWatch condamnă comportamentul abuziv al dirigintei şi al conducerii Liceului “Korosi Csoma Sandor” din Covasna, considerând intervenţia conducerii ca fiind disproporţionată în raport cu faptele şi una care contribuie la inflamarea unor tensiuni etnice, potrivit unui comunicat remis MEDIAFAX.
Organizaţia neguvernamentală Active Watch consideră că evenimentele de la Liceul “Korosi Csoma Sandor” ilustrează felul în care un conflict artificial generat şi alimentat de mediul politic se poate răsfrânge asupra unor elevi de liceu, arătând că prima responsabilitate pentru tensiunile stârnite între elevi aparţine sistemului educaţional, care are un rol esenţial în prevenirea unor astfel de conflicte.

“Solicităm conducerii şcolii şi Ministerului Educaţiei să se implice activ, să preia iniţiativa pentru a controla un fenomen care, dacă va scăpa de sub control, riscă să ia proporţii dramatice. Prin lege, şcoala nu trebuie să fie un spaţiu de înfruntare a unor teme politice, deci ţinta intervenţiei conducerii şcolii trebuie să fie dezamorsarea conflictelor, iar nu alimentarea acestora. Mai mult, cerem autorităţilor să respecte dreptul la liberă exprimare al cetăţenilor, indiferent de etnie”, se arată în comunicatul transmis, vineri, agenţiei MEDIAFAX.

ActiveWatch condamnă comportamentul abuziv al dirigintei şi al conducerii liceului Korosi Csoma Sandor, care a împiedicat o elevă să poarte un obiect vestimentar ce conţinea culorile drapelului românesc. Organizaţia precizează că, deşi gestul elevei şi al colegilor ei poate fi interpretat drept provocator de colegii de etnie maghiară (în contextul în care a avut loc), el se încadrează în limitele libertăţii de exprimare, neexistând motive temeinice pentru sancţionarea lui.

“Considerăm intervenţia conducerii liceului ca fiind disproporţionată în raport cu faptele şi una care contribuie la inflamarea unor tensiuni etnice. Din păcate, astfel de tensiuni au mai avut loc în liceu, iar lipsa unei reacţii responsabile a conducerii a contribuit la escaladarea acestora. Această intervenţie brutală este tot un simptom al lipsei unor măsuri proactive de prevenţie, al inexistenţei unor strategii educaţionale care să adreseze problemele specifice comunităţilor diverse din punct de vedere etnic”, consideră Active Watch.
Citeşte şi: Zeci de persoane în costume naţionale şi cu steaguri româneşti, la liceul din Covasna în semn de solidaritate cu eleva cu bentiţă tricoloră.

Organizaţia neguvernamentală cere jurnaliştilor să dea dovadă de responsabilitate şi să nu mai publice imaginea elevei, pentru că aceasta este minoră, dar şi pentru că riscă să o expună unor situaţii neplăcute, ea primind deja ameninţări cu moartea.

“Facem un apel către jurnalişti şi politicieni să dea dovadă de maximă responsabilitate în modul în care se exprimă public asupra acestui subiect şi să nu amplifice aceste tensiuni prin exploatarea temelor naţionaliste”, se mai arată în comunicat.

De asemenea, ActiveWatch solicită Ministerului Educaţiei şi Inspectoratului Şcolar al Judeţului Covasna să sancţioneze comportamentul abuziv al conducerii liceului, dar şi dezvoltarea unor politici şi programe în spiritul toleranţei, diversităţii şi al înţelegerii, pentru a preveni apariţia unor astfel de cazuri.

Presa a relatat că în 15 martie, de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, câţiva elevi din clasa a IX-a de la liceul din Covasna au mers la şcoală cu accesorii în culorile tricolorului românesc, iar una dintre eleve, care purta o bentiţă tricoloră şi a cărei fotografie a fost postată pe o reţea de socializare, susţinea că ar fi primit ameninţări.
Citeşte şi: O elevă a fost ameninţată pentru că a purtat o bentiţă tricoloră la şcoală de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Poliţia a deschis dosar penal

Potrivit ActiveWatch, elevei i-a fost smulsă bentiţa de către dirigintă. Miercuri, 20 martie, aceeaşi dirigintă a exclus-o pe eleva respectivă şi pe o altă colegă de la repetiţiile unei piese de teatru pentru “comportamentul provocator” reprezentat tot de purtarea bentiţei.

Şeful ISJ Covasna, Keresztely Irma, declara, miercuri, că eleva de clasa a IX-a de la Liceul “Korosi Csoma Sandor” din oraşul Covasna, care a mers la şcoală cu o bentiţă în culorile tricolorului românesc, şi-a repetat gestul în cursul zilei de miercuri. Ea aprecia gestul tinerei drept un “incident copilăresc” şi “un teribilism”.

“Trebuie să vedem care sunt motivele comportamentului acestei eleve şi din acest motiv am cerut conducerii liceului să efectueze o analiză şi să finalizeze până mâine (joi – n.r.) la prânz un raport”, a spus Keresztely.

De asemenea, Poliţia Covasna a deschis dosar penal cu autor necunoscut în cazul elevei ameninţate pe o reţea de socializare după ce a purtat o bentiţă cu tricolorul românesc la şcoală, fiind luate măsuri de prevenire a violenţei în zona liceului.

Totodată, Ministerul Educaţiei a anunţat că va face verificări la Liceul “Korosi Csoma Sandor”.

Ministerul a subliniat că învăţământul românesc se bazează pe promovarea toleranţei şi a convieţuirii interetnice, pe acceptarea diferenţelor, indiferent de natura acestora, “valori universale care constituie piloni ai demnităţii umane”.


Mit şi manipulare în conştiinţa secuilor prin manualul de istorie a secuilor

Manifestare hortystă la Miercurea Ciuc

În 18 septembrie 2012, la Consiliul Judeţean Harghita din Miercurea Ciuc a fost lansat cu mare pompă Manualul de istorie a secuilor destinat claselor VI-VII din învăţământul primar. Oficialităţile judeţului şi cei unsprezece autori au fost flancaţi de tineri îmbrăcaţi în uniforme militare de husari şi o mulţime de steaguri secuieşti şi ale Ungariei, printre care nu se afla niciunul al României. Solemnitatea manifestării sugerează importanţa momentului. Era lansat un manual de istorie a secuilor: A székelyiség története. Kézikönyv és tankönyv az általános iskolák VI. és VII. osztályai (valamint minden érdeklődő) számára [Istoria secuimii. Manual şi ghid pentru clasele VI şi VII din şcolile generale (precum şi pentru toţi cei interesaţi)], redactat de unsprezece autori, profesori şi istorici (Ferencz S. Alpár, Forró Albert, Hermann Gusztáv Mihály, Kádár Gyula, Mihály János, Novák Csaba Zoltán, Novák Károly-István, Orbán Zsolt, Sepsiszéki Nagy Balázs, Sófalvi András, Sztáncsuj Sándor József), editat în limba maghiară de către Centrul Judeţean Harghita pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale.
 
Încă de pe foaia de titlu a cărţii suntem informaţi că este un „manual şi ghid destinat elevilor din clasele a VI-a şi a VII-a din şcolile generale”, elaborat sub patronajul Consiliului Judeţean Harghita. În prefaţă este reiterat caracterul ştiinţific al lucrării: „manualul trebuie să aibă baze strict ştiinţifice (să spunem clar: academice)”. Pentru a conferi şi greutatea politică necesară, se subliniază că „acest manual a fost realizat la cererea şi din grija liderilor politici din judeţele Harghita şi Covasna”. În finalul aceleiaşi prefeţe, după un citat celebru din antichitate („zarurile au fost aruncate”), este menţionat că manualul are un scop anume: „cartea a pornit pe drumul propriu ca să-şi îndeplinească menirea” („a könyv elindul a maga útján, teljesiteni hivatását”).
Care este menirea acestui manual de istorie a secuilor adresat unor elevi de 12-14 ani? De ce este destinat claselor VI-VII? Este exact vârsta la care se modelează conştiinţa, în care se formează Panteonul de eroi şi de modele. La această vârstă se clarifică din punct de vedere sentimental sensul cuvintelor „iubire” şi „ură”. Este vârsta la care începe să dispară inocenţa copilăriei şi se formează caracterul viitorilor adolescenţi. Nu întâmplător a fost ales acest segment de vârstă ca public ţintă de către liderii maghiari.
Orice cititor, indiferent cât de avizat este în domeniul istoriei, poate sesiza două direcţii fundamentale ale acestui manual: promovarea ideii autonomiei prin exagerarea intenţionată a libertăţilor secuilor din epoca medievală şi cultivarea unei atitudini antiromâneşti. Aceasta este „menirea” manualului şi, în acest scop, „zarurile au fost aruncate”!
 

Miturile originii secuilor: de la originea hunică la cea maghiară

Istoricii maghiari nu au ajuns la o concluzie clară despre originea secuilor. Cea mai veche teorie, atestată în cronicile medievale şi care a prins rădăcini în conştiinţa secuiască, este cea a originii hunice. Atât primele cronici medievale, ale lui Anonimus şi Simon Kézai, dar şi lucrări cu pretenţii ştiinţifice până în secolul XX au susţinut că secuii sunt urmaşii hunilor lui Attila. Conform unei alte teorii, secuii ar fi de origine turcică, dintr-o populaţie înrudită cu hunii, care au venit împreună cu ungurii în Panonia. Originea turcică este susţinută de scrierea runică folosită de secui şi de rolul militar al secuilor – în avangardă la atac, respectiv în ariergardă cu ocazia retragerii. Există teorii despre originea bulgară, pecenegă, cumană, gepidă, cavară, avară şi chiar românească a secuilor (pentru cititorul român o trecere în revistă a teoriilor despre originea secuilor a făcut-o G. Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, Bucureşti, p. 11-49; din multitudinea lucrărilor în limba maghiară, cea mai echilibrată este, credem, cartea lui Gyula Kristó, A székelyek eredetéről [Despre originea secuilor], Szeged, 1996, p. 169).
Autorii manualului, după ce înşiră selectiv câteva teorii, îl determină pe cititor să creadă că secuii sunt de origine maghiară: „conform unei alte opinii, însuşite mai ales de lingvişti şi unii arheologi, secuii sunt pur şi simplu maghiari(p. 33, sublinierea autorilor). Ca argumente sunt invocate inexistenţa izvoarelor care să ateste că secuii ar fi vorbit o altă limbă decât maghiara şi similitudinea vestigiilor arhelogice ale secuilor şi ungurilor. Textele unor lingvişti şi arheologi sunt anexate pentru a promova originea maghiară a secuilor.

 

Mitul privilegiilor secuieşti

Ideea autonomiei sau autoguvernării este des întâlnită în paginile acestui manual. Autorii uită să spună că în regatul Ungariei criteriul principal al autonomiei era cel etnic, deoarece în Ungaria medievală se aplica principiul personalităţii legilor, adică fiecare grup etnic se judeca după propriile legi. Saşii, românii din Haţeg, Făgăraş şi Banat, cumanii dintre Dunăre şi Tisa au beneficiat de această autonomie în epoca medievală. Un alt criteriu de acordare a autonomiei erau obligaţiile militare ale unei comunităţi, ca de exemplu nobilii lăncieri din nordul Ungariei (azi Slovacia).
În sublinierea libertăţilor secuieşti autorii frizează ridicolul când afirmă că fiecare secui a fost nobil până în 1562 (p. 49). Domnii „istorici” habar nu au ce înseamnă nobil în Ungaria medievală şi confundă privilegiile colective ale secuilor, în principal scutirea de impozite în schimbul serviciului militar, cu libertăţile nobiliare. Oare este o carenţă gravă în nivelul de cunoaştere a istoriei de către autorii manualului sau este o manipulare intenţionată? Mai ales că se subliniază că românii au venit ca slugi în mijlocul secuilor. Ce dihotomie interesantă se poate forma în mentalitatea copiilor: secuii au fost nobili, în timp ce românii iobagi!?
Toţi cei care s-au atins de autonomia secuilor sunt prezentaţi ca duşmani. Nici acum istoricii secui nu au depăşit resentimentele devenite endemice faţă de familia Báthory. Voievozii şi principii Báthory au luat adesea măsuri coergitive împotriva secuilor, ceea ce a format în secolul al XVI-lea un puternic sentiment de ură al secuilor faţă de această familie. Se pare că nici astăzi, după peste patru secole distanţă de la evenimentele respective, secuii nu au uitat. Mai ales că „istoricii” au grijă să le amintească în contrapartidă cu binefacerile altor principi ai Transilvaniei (p. 68-79).

 

Românii slugile secuilor

Încă din secolul al XIX-lea s-au scris sute de pagini despre originea şi rolul românilor din Secuime (pentru istoriografia română şi trecerea în revistă a punctelor de vedere maghiare în literatura ştiinţifică: I.I. Rusu, Românii şi secuii, Editutra Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, cu un discurs specific naţionalist românesc).
Potrivit acestui manual, românii au venit ca slugi sau iobagi ca să îi servească pe secui şi aici şi-au găsit un cămin prosper. Din cauza răscumpărării din iobăgie a secuilor de către principele Gabriel Bethlen s-a creat un vid de forţă de muncă necesară nobililor, „astfel locul secuilor dezrobiţi trebuia completat cu slujitori veniţi din altă parte. În conscripţia din 1614 găsim nu puţini iobagi care proveneau din Ţara Românească, Moldova sau Făgăraş din Ardeal. Colonizarea iobagilor români în ţinutul secuiesc într-un procent semnificativ a început în prima parte a secolului al XVII-lea” (p. 75, sublinierea autorilor).
Peste câteva pagini, într-un text recomandat ca lectură este reiterată venirea românilor ca slugi ale secuilor: „din secolul al XVIII-lea, când pe proprietăţile feudale secuieşti, dar şi în gospodăriile secuieşti libere mai înstărite oamenii supuşi (iobagi, jeleri, slugi) nu proveneau dintre secuii decăzuţi material (ca mai devreme), apar tot mai mulţi iobagi şi jeleri români în conscripţii” (p. 96).
Făcând un exerciţiu de imaginaţie, ipotetic vorbind, în replică la insinuările peiorative ale colegilor istorici secui, oare cum ar fi înţeleasă în manualele de istorie româneşti următoarea aserţiune, pe baza documentelor de arhivă: „în perioada interbelică foarte multe fete din secuime au venit în Bucureşti pentru a practica cea mai veche meserie din lume, mascată sub ocupaţia oficială de slujitoare în casele orăşenilor bogaţi”?
Îi invit pe istoricii autori ai acestui manual să citească cu atenţie izvoarele istorice. Oare de ce iezuitul Antonio Possevino afirma în 1584 că printre secui sunt mulţi români: „sunt totuşi mulţi români amestecaţi cu ei” sau „toţi folosesc limba ungurească afară de românii, care sunt amestecaţi printre ei” (text original Bascapé, Le relazzioni fra l’Italia e la Transilvania nel secolo XVI, Roma, 1935, p. 84 şi 85, în traducere în română în Călători străini despre Ţările Române, II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 552 şi 554, sublinierea noastră, M.D.)? Sau de ce în conscripţiile militare ale secuilor, adesea invocate de aceşti autori ai manualului, întâlnim deseori numele Oláh (Român)? Aceasta, ca să dăm doar câteva exemple de lectură trunchiată a surselor istorice de către „reputaţii istorici” secui.
 

Legendă urbană: jafurile şi crimele românilor în Secuime în timpul Primului Război Mondial

După 1916, românii au devenit duşmanii secuilor. Armata regală română „a năvălit” (beözönlött) în Transilvania, iar „teritoriile invadate de trupele române au suferit pagube grave”. Armata română a devastat şi jefuit magazinele şi casele, a incendiat. Au fost şi „multe sute de victime civile” din rândul bătrânilor şi copiilor (p. 135)! Deci, rechiziţiile specifice oricărui război sunt jafuri dacă le face armata română şi sunt normale dacă le face armata austro-ungară sau germană?! Pot dovedi autorii cu surse istorice moartea acelor multe sute de civili, bătrâni şi copii, determinată de armata română?
Culmea manipulării este atinsă de minciunile din jurul lagărului de prizonieri de la Şipote, din judeţul Iaşi. Potrivit autorilor manualului, în timpul retragerii, trupele române au luat „în masă” localnicii ca ostatici (p. 137). În total, din comitatele secuieşti „un număr de 17.000 de persoane au fost internate în tabăra de prizonieri de la Şipote, însă din cauza condiţiilor inumane abia 3.000 dintre acestia s-au întors acasă”. Lagărul de la Şipote a fost organizat pentru prizonierii de război şi acolo nu au fost internaţi civili. Prizonierii de război unguri, austrieci şi germani au fost internaţi acolo, nu populaţia civilă din secuime. Posibil ca printre prizonierii unguri să fi fost şi ostaşi secui, dar în orice caz nu în număr de 17.000! Ar fi fost prea mare gloria armatei române să captureze în întregime regimentele secuieşti, care, potrivit autorilor, erau „cele mai bune trupe” din armata monarhiei austro-ungare în timpul primului război mondial...În lagărul de prizonieri de război au murit mulţi prizonieri din cauza tifosului, ce a decimat şi o mare parte a populaţiei civile româneşti refugiate în Moldova. Spre comparaţie, în lagărele austro-ungare şi germane soldaţii români aveau condiţii mai rele decât prizonierii francezi şi englezi, deoarece, după cum declarase chiar mareşalul Mackensen, românii erau obişnuiţi cu condiţii mai grele de viaţă!
Domnilor „reputaţi istorici” secui, documentaţi-vă înainte de a manipula prin minciuni în manualul de istorie a secuilor! Niciun document nu poate dovedi minciuna sfruntată pe care o promovaţi intenţionat!Dar probabil că „menirea” acestui manual este tocmai aceea de a cultiva ura interetnică prin manipularea conştiinţelor în formare la 13-14 ani cu ajutorul minciunilor. O dovadă în acest sens este întrebarea clară de la sfârşitul lecţiei: „Ce urmări a avut asupra Ţinutului Secuiesc invazia română din 1916?” (p. 139)!
 
Reminescenţele unei educaţii comuniste: revoluţia bolşevică maghiară = revoluţie democratică!
După capitularea Puterilor Centrale, monarhia austro-ungară s-a destrămat repede şi s-au născut noile state succesoare. Prizonierii întorşi din Rusia au promovat ideile bolşevice, care au prins în special în rândul foştilor combatanţi. Pe fondul destrămării dublei monarhii şi a crizei economice determinate de război, ideile bolşevice au câştigat teren în fosta Ungarie, inclusiv în Transilvania şi printre secui. Deşi istoricii specialişti au convenit că în Ungaria a fost o revoluţie bolşevică, ce urmărea crearea unui stat maghiar sovietic după modelul Rusiei sovietice, autorii manualului consideră această mişcare revoluţionară drept o revoluţie cetăţenească democratică („a polgári demokratikus forradalom”, p. 137). Această formulare mă duce cu gândul la manualele de istorie comuniste din epoca Ceauşescu. Probabil aici avem de-a face cu o moştenire „intelectuală” a şcolii comuniste! Cei care au participat la această revoluţie democratică, conform autorilor manualului, s-au dedat la jefuirea micilor magazine locale, la scandaluri în stradă şi în cârciumi, rezultând uneori şi victime umane. Nu putem să nu remarcăm o explicaţie tipic marxistă: „în lipsa unei aristocraţii latifundiare şi a burgheziei bogate în secuime, mişcările revoluţionare s-au îndreptat împotriva notarilor şi preoţilor” (p. 137).
Ideile bolşevice au prins în secuime şi unii lideri secui chiar au promovat ideea creării unei Republici secuieşti după model sovietic. Se vehicula ideea realizării unei enclave secuieşti în mijlocul României care să facă parte din statul maghiar. Fireşte că autorităţile române au luat toate măsurile pentru a înăbuşi aceste acţiuni bolşevice şi antiromâneşti. Autorităţile româneşti, la fel ca majoritatea Europei, se temeau mai tare de bolşevism decât de naţionalismul maghiar. Evident că ele nu sunt pe placul istoricilor secui, care uită să prezinte copiilor care învaţă după acest manual contextul istoric corect.
Înăbuşirea unei revolte din martie 1919 este tendenţios prezentată: „bărbaţii ... au fost ciomăgiţi într-un mod inuman. Mulţi au murit în bătaie sau au devenit infirmi. Alţii au fost ţinuţi prizonieri ani îndelungaţi pentru anchete”. (p. 139). Autorii recunosc că scopul revoltei era îndepărtarea autorităţilor române. Însă şi aici este o legendă urbană despre aşa-zisele abuzuri ale românilor contra secuilor.
 

Mitul românilor invadatori după Unirea din 1918

Armata română a intrat în Transilvania în decembrie 1918 conform unui mandat internaţional de menţinere a păcii şi dezarmare, dar şi conform dorinţei noilor autorităţi româneşti ardelene. Această acţiune este prezentată de autorii manualelor ca o ocupaţie şi invazie românească, în timp ce acţiunile secuilor pe frontul antiromânesc sunt elogiate: „Iniţial conducătorii armatei române de ocupaţie au colaborat cu administraţia comitatelor şi cu consiliile naţionale ungureşti, însă în scurt timp au introdus cenzura, interdicţiile de circulaţie nocturnă şi au ars presa din Ungaria” (p. 139). Autorii manualului nu ştiu, oare, că în condiţii de război aceste măsuri sunt obligatorii? Nu ştiu că presa din Ungaria promova atât ideile bolşevice, cât şi rezistenţa armată contra românilor?
Probabil trebuie să le împrospătăm memoria colegilor noştri în legătură cu faptele de „vitejie” ale secuilor pe frontul antiromânesc. Jurnalul de operaţiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania din anii 1918-1921 (editat în două volume la Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1998) este un izvor de primă mână, realizat de militari, în condiţii de front. Încă de la începutul lunii decembrie 1918, secuii dezarmau gărzile naţionale româneşti şi intimidau prin bătaie populaţia din Ciucea şi împrejurimi; ostaşii secui difuzau materiale bolşevice printre români; secuii au jefuit şi bătut românii din Aghireşu; secuii au distrus calea ferată Huedin-Oradea; secuii au atacat trenuri militare româneşti; secuii i-au arestat pe liderii români din sate sălăjene etc. Aproape zilnic sunt informaţii despre secui în acest jurnal de operaţiuni. Cel mai des sunt informaţii despre secuii înarmaţi care se organizau şi reorganizau în unităţi de luptă (batalioane, regimente şi divizii) cu scopul de a lupta cu armata română. În aceste condiţii de război şi de propagandă bolşevică şi antiromânească, nu era firesc ca armata română să ia măsuri?
 

Reforma agrară şi criza economică a secuilor din România interbelică

După Unire, românii sunt vinovaţi pentru criza economică. Reforma agrară, prin care secuii au fost deposedaţi de pământuri (p. 141)), a adus o „gravă criză economică” între secui. Din cauza alimentaţiei proaste şi a condiţiilor rele de locuit, „tuberculoza a devenit o boală populară”. Tot din cauza deteriorării condiţiilor de viaţă după 1918, alcoolismul a devenit o problemă printre secui (p. 142). Remarcăm că nicăieri nu este niciun cuvânt despre criza economică din Secuime de la cumpăna secolelor XIX-XX, când secuii, nemulţumiţi că guvernul de la Budapesta nu finanţau proiecte de infrastructură, protestau cu ocazia congreselor naţionale secuieşti. De fapt, secuii nu au reuşit să se racordeze economiei moderne din cauza lipsei resurselor economice din regiune. Aşa că românii au preluat situaţia anterioară, de sub administraţia maghiară. Cel puţin autorii recunosc că în anii 1930 a existat o creştere economică în Secuime. Uită să spună că este rezultatul integrării economiei artizanale şi agricole secuieşti în piaţa României Mari.
În perioada interbelică mii de secui au emigrat sezonier în Regat pentru diverse activităţi economice. Desigur că ei nu puteau să lucreze decât ca vizitii sau slujitori, iar fetele, mai ales, ca servitoare la familiile bogate din Bucureşti. Încercaţi să aflaţi, domnilor autori, de ce nu erau angajaţi în industrie? Pentru că nu ştiau limba română şi nici nu aveau vreo meserie.
 
Românii – vinovaţi de criza economică a secuilor din perioada administraţiei hortiste din 1940-1944
Tot românii sunt vinovaţi de criza economică de după septembrie 1940. După evacuarea trupelor româneşti în urma arbitrajului de la Viena, „în special în Ţinutul secuiesc situaţia economică s-a înrăutăţit” prin inflaţie ridicată, dificultatea aprovizionării cu alimente şi prin creşterea şomajului (p. 151). Regimul hortist nu a fost în stare să integreze economia locală din Secuime în economia Ungariei, ceea ce a determinat creşterea preţurilor, închiderea unor fabrici şi criză socială. Dar, potrivit autorilor, tot românii sunt vinovaţi pentru incompetenţa celor de la Budapesta! „Situaţia a fost şi mai mult îngreunată de acţiunile de evacuare ale autorităţilor româneşti” (p. 152). Mă întreb ce puteau să facă românii, care au evacuat Ardealul cedat în câteva zile, încât abia s-au putut retrage armata şi funcţionarii, încât să le îngreuneze situaţia secuilor? Dar e mai interesant să creăm legende pentru elevii de 12-14 ani! Consecinţa noilor graniţe din 1940 şi integrarea Ţinutului secuiesc în Ungaria au însemnat pierderea pieţei din Braşov şi Bucureşti pentru produsele meşteşugăreşti realizate de secui. Este firesc ca în asemenea condiţii să intervină o perioadă de criză, însă românii nu au nicio vină pentru incapacitatea guvernului de la Budapesta de a integra economia artizanală şi agricolă secuiască în ansamblul economiei maghiare!
Cel puţin autorii recunosc faptul că unii funcţionari şi ofiţeri din patria-mamă (Ungaria) i-au tratat „de sus” pe secui destul de des, ceea ce a provocat tensiuni. Ce mult seamănă atitudinea celor din Ungaria faţă de ungurii ardeleni cu poziţia românilor din Regat faţă de românii din Transilvania!
 
Mitul autonomiei secuilor şi semantica discursului politic
Ideea principală a acestui manual, formulată adesea în contexte diferite, este cea a autonomiei Ţinutului Secuiesc. Practic, este o obsesie a autorilor, care, prin acest manual, va forma o asemenea obsesie tinerilor secui, acum şcolari în curs de îndoctrinare. Încă din prefaţă este subliniat „sacrificiul asumat în apărarea autoguvernării administrative” (p. 3).
Este interesant de analizat limbajul referitor la autonomie. Autorii folosesc cel puţin patru cuvinte diferite pentru a defini ceea ce ei consideră a fi autonomie: autonómia (autonomie), önrendelkezés (autodeterminare), önkormányzat (autoguvernare) şi önállóság (independenţă). Este evident că pentru autori autonomia este echivalentă cu autodeterminarea şi independenţa, termeni cu conotaţii politice foarte grave, care arată ţinta îndepărtată a acestor demersuri. Deşi explică în ce a constat autonomia secuilor în epoca medievală (organizarea administrativă distinctă a scaunelor secuieşti, scutirea de dări şi împărţirea societăţii secuieşti), autorii nu uită să pună în paranteză după cuvântul autonomie şi termenul autodeterminare sau după autoguvernare să scrie autonomie (p. 39). Definiţia scaunului secuiesc în epoca medievală este următoarea: „într-un singur cuvânt, scaunul secuiesc a fost o unitate de autoguvernare înzestrată cu autonomie (independenţă) extinsă” (p. 40). Iarăşi elevului i se „explică” sinonimia dintre autonomie şi independenţă. Să fie oare un simplu joc de cuvinte? Deşi recunosc că libertăţile secuieşti au fost acordate în epoca medievală în schimbul slujbelor militare, autorii explică disputa actuală pentru autonomie tocmai prin invocarea vechilor privilegii (p. 42).Definiţia de la finalul manualului pentru termenul autonomie este relevantă pentru semantica politică a autorilor: „autonomia – autoguvernare, adică dreptul unui organism sau al unei comunităţi de a-şi rezolva problemele în mod independent” (p. 171).
Ilustrativă în privinţa sensului termenului autonomie utilizat de autori este discursul istoric despre perioada regiunii autonome maghiare din prima perioadă a regimului comunist. Chiar şi perioada de glorie din anii 1950-1960 este prezentată ca un abuz al românilor. În ciuda denumirii de „autonomă” regiunea nu dispunea de „o reală autodeterminare”, pentru că „atât din punct de vedere economic, cât şi politic era complet subordonată conducerii centrale” de la Bucureşti. Este invocată zicala „maşina este ungurească, dar şoferul este român” (p. 158-161). Nu e nevoie de studii politice înalte pentru a înţelege că semantica politică a discursului autonomist are valenţe şi obiective foarte clare. Limba maghiară este foarte bogată şi are cuvinte cu sensuri clare. Din cele patru cuvinte prezentate ca sinonime, doar unul, autonómia, este neologism de import dintr-o altă limbă. Restul sunt cuvinte proprii limbii maghiare, fiecare cu sens clar definit la fel ca în limba română sau oricare limbă modernă.
Rămânând cu analiza în sfera autonomiei, remarcăm absenţa totală a oricărei referiri la anularea autonomiei secuieşti de către guvernul de la Budapesta în 1876, prin reorganizarea administrativă şi dispariţia unităţilor administrative medievale. Nu doar în manual nu se spune nimic de acţiunea Budapestei în 1876. O carte recentă despre acţiunile efective ale autorităţilor maghiare pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria după 1867, scrisă cu profesionalism de un istoric foarte bun specialist, Judith Pál, doar menţionează lapidar reorganizarea administrtivă în scaunele secuieşti, dar nu are niciun cuvânt despre dispariţia autonomiei secuieşti, deşi despre anularea autonomiei săseşti discută multe pagini (Unió vagy „unificáltatás”? Erdély uniója és a királyi biztos működése (1867-1872) [Unire sau anexare? Unirea Transilvaniei şi activitatea comisarului regal (1867-1872)], Cluj-Napoca, 2010, p. 390-404). Această omisiune a anulării autonomiei secuieşti de către guvernul de la Budapesta are o singură explicaţie. Pentru istoricii maghiari, fie specialişti recunoscuţi, fie autori de manuale, anularea autonomiei secuieşti în 1876 de autorităţile maghiare este văzută ca o integrare firească a secuilor în statul maghiar.
În aceste condiţii, nu pot decât să invoc afirmaţiile politicienilor maghiari împotriva autonomiei săseşti, citând-o pe reputata colegă, Judith Pál: „Majoritatea politicienilor liberali maghiari care erau la putere tindeau către crearea unui stat naţional centralizat, ceea ce contravenea păstrării sistemului autonomiilor din Transilvania. În opinia lor, fiecare particularism era o rămăşiţă a «feudalismului» şi considerau că statul liberal, construit pe egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, era incompatibil cu conceptul de «stat în stat», aşa cum ei numeau de pildă autonomia săsească. De aceea considerau legitimă revocarea autonomiilor «naţionale» pe care le percepeau ca entităţi politice separate.” (Ibidem, p. 491-492). Am putea continua cu citate din discursurile politicienilor maghiari din epoca respectivă, însă ar fi greu să găsim urechi care să ne audă...
***
Manualul de istorie a secuilor adresat elevilor din clasele VI-VII este evident un instrument de manipulare a adolescenţilor de 12-14 ani. Se cultivă obsesia autonomiei, înţeleasă de fapt ca autodeterminare şi independenţă. În plus, sunt prea dese fragmentele din care răzbate sentimentul antiromânesc, atât prin afirmaţii intenţionat peiorative despre statutul de iobag al românilor faţă de cel de nobil al secuilor, cât mai ales prin legendele create şi promovate despre abuzurile românilor contra secuilor în secolul XX.
Este necesară cunoaşterea istoriei secuilor, atât de către secuii înşişi, cât şi de către români. Nu există din păcate o sinteză de istorie a secuilor, o carte adresată atât ungurilor, cât şi românilor (şi nu numai), scrisă fără resentimente şi scopuri politice de manipulare a opiniei publice. Rămâne un deziderat al istoriografiei, dar şi o invitaţie adresată istoricilor maghiari şi români.

Autor: Marius Diaconescu
Sursa: Revista Historia