“Pilotii
orbi”, de Mircea Eliade, 1937
Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine
“puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a
furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene,
cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si
învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime
împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului
nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria
generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor
cumpliti 1916-1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci
care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va mai putea fi nici-odatã
uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care
nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã
de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la
surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a
avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de
cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata
contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala
incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un
milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si
santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta
istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai
primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea
statului nostru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste
marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi
meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau
marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme
moarte.
Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta,
amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu
mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice,
instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state
înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca
nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii
tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate.
Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea
pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor
state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de
popoare vecine.
Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã.
Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi
vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria
stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere,
neamul acesta care are toate însusirile în afarã de aceea capitalã: instinctul
statal.
Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea
acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care
îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie,
si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi
istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa
conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un
ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca
sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe
care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la
orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si
câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum,
când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.
Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne
conduc pilotii orbi.
Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi
a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei
cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de
a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema
croatã izbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu
e cea însemnatã pe hãrti, ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae
Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze judetele
românesti. Si se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului,
stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii….
La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbesti au
votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate.
Nici un guvern român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii
aliati sinceri pe care i-am fi putut avea ca sã contrabalansãm elementele
maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit
umiliti – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil complex de inferioritate am
dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!) În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii.
Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut
tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor
germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.
Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi
se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români.
Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt
românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întãreste
elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat
complet, cum Tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari
evrei în Maramures, cum au trecut pãdurile din Maramures si Bucovina în mâna
evreilor si maghiarilor etc., etc.
Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã
moarã de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul –
în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo unde sunt si sã aducem la frontiera bulgarã
numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu
carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic…
Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni,
numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în
bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet
bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive
pãmânt pânã la Gurile Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai
înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea
elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur
om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem
înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii
slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul
bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii
cu grãdinari bulgari.
În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile
Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele
Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele
Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii
s-au coborât de-a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã-si dea
mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor
douã populatii slave – pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia
românii reprezentau 68% din populatie. Astãzi, dupã statisticile oficiale, ei
sunt numai 51%.
Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze
de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa
cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe
ruteni ca sã loveascã în români si în poloni – s-au multumit sã tolereze
întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.
În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din
Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã
semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki).
Românii bucovineni de atunci au stiut sã se apere (în Constituanta austriacã de
la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat
în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile
ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat
prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se înmulteascã peste mãsurã în
Bucovina si sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de
la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de
geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc
înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când stiu lucrurile
acestea, prietenul care mi-a atras atentia asupra hãrtilor profesorului
ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit sã le fotografieze
pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi nevoie.
Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest
înspãimântãtor sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris paginile de
fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine cã
evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist.
Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii
îmi vor aminti tratatele de pa-ce, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi
tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor
mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au
gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti,
deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute
fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte.
Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea
germanã!
Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã
tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le
cultura si ajutându-le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din
bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai
stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând:
“antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii
si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit
cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te
astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si
cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit
atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã
pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã
priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã
parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã,
politicianizatã pânã-n mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã
ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve
alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi joc si acelasi lucru, ca si când am
trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de
ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi
si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures,
Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã
fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut
legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept
si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri
barbare etc. Uitând, sãracii, cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si
peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã
blestemul a început sã apese neamul nostru o datã cu introducerea secarei (la
sfâr-situl Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi
fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta
tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au
adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în
Ardeal si “cultura” în Principate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit
si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.
Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste
sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si
peste-le acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã.
Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la
Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã
putrezesc vagoane întregi de peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se
recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã
numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul
nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe
malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de
milioane pe medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si
aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de
aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã
obositã care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul
românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova
si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine
hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã
bãuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem
la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp
falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o
rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când
nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios,
sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã;
numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în
ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându-se din
sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele
claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor
neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe
alocuri nici nu mai pare româneascã.
Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã nu are
importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã
fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce
n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un
neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre
calitãtile unor oameni strãini - nu mai are mult de trãit. El, ca neam,
nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
Cãci pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna
strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este
faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce
înseamnã un stat.
Si asta e destul ca sã începi sã plângi.
Mircea Eliade; articol apãrut în Vremea,
nr. 505, 19 septembrie 1937
--
Prof. C. Telteu
Colegiul Naţional de Arte "Regina Maria"
Constanţa
