Ce mai faci?
De vreo lună de zile, casa îmi este un talmeş balmeş.
Au
trecut, în sfârşit, 22 de ani de când în Calicia unii respiră de mai
multe ori pe săptămână, mapamondul, alţii, adulmecă zilnic pâinea, şi a
venit clipa în care îmi zugrăvesc pe jumătate, pe datorie, locuinţa.
Acum
23 de ani şi ceva, eram pe scena Casei Ştiinţei şi Tehnicii din
Iovacra. Venea în vizită Nicu Ceauşescu, prim secretar al Uniunii
Tineretului Comunist, şi vizita se încheia cu un spectacol festiv dedicat partidului, şi tovarăşului Nicolae Ceauşescu.
Eram
un bun recitator. Un bun cetăţean. Un bun matematician. Un bun sportiv.
Un bun ucenic literat. Un om bun la învăţătură. Aveam o înfăţişare
agreabilă. Fapt pentru care eram convocat ori de câte ori se susţinea un spectacol dedicat partidului, ţării, şi conducătorului.
La inceput, dădeam din mine tot ce aveam mai bun. Voce. Puneam suflet. Îmi pregăteam intrările
cu grijă. Repetam ore, sau zile, rolurile. Ţinuta trebuia să fie
impecabilă. Nu se admitea nicio greşeală. Nicio bâlbă. Erau nopţi în
care mă trezeam cu groaza că am uitat pe scenă versurile.
Cu
timpul, entuziasmul s-a diminuat. Până la lehamite. Pentru că asta
plutea în aer. Lehamitea generală. Conducătorul era avid de reprezentări
triumfale pe străzi, stadioane, sau pe scena teatrului.
Plata datoriilor externe chema lumea sâmbăta, chiar şi duminica, la
lucru. Oamenii fugeau pe sârbi, sau bulgari, cu antenele. Într-o vizită
de lucru, la prefectura Iovacrei, tovarăşul şi tovarăşa au venit cu
superbii lor câini, cărora le-au acordat o importanţă mai mare decât
primului secretar, conducătorilor judeţeni şi municipali
de partid, sau directorilor unităţilor economice, veniţi să îi
întâmpine, şi să îi asculte. Plata datoriilor externe sufocante spre
Apus cerea carnea de
miel, vacă, porc, capră, berbec, oaie, cal, taur, de pe piaţă. În
general, crema produselor alimentare. Aceeaşi marfă era reclamată
imperativ şi de fratele cel mare de la Răsărit. Motiv ca alimentele să
fie raţionalizate. Sau scumpe la vedere pe piaţă. Produsele industriale erau vândute în vest, la
preţuri de dumping. Altfel, nu erau cumpărate. Economia mamut fusese
ridicată pe credite externe apusene, şi se cumpărase la timpul respectiv
o tehnologie second hand. Pentru una de prima mână, nu erau, pur şi
simplu, bani. O ţară mică, din care marii rechini ai istoriei au supt
întotdeauna, cu forţa dinţilor, sau cu viclenia banilor, vlaga. Acum,
tehnologia second hand cerea imperativ să fie schimbată, în condiţiile
în care nici măcar datoria acumulată pentru plata ei nu fusese achitată.
Darmite bani pentru înlocuirea ei cu o tehnologie performantă!
Erau
bani. Nu erau produse. Ne sculam dimineaţa, pe rând, cei ai familiei,
tata, secretar de partid, mama, preşedintă de sindicat, eu, fratele, să
stăm la rând de la ora 2-3 noaptea, sau mai devreme, la alimentara.
Pentru doi litri de lapte, iaurturi, şi un borcan de smântână. La
magazinul de dulciuri, vânzătoarea, o albaneză de origine,îţi reţinea o
ciocolată dacă îi mai dădeai o treime de preţ, în plus, pe ea. Aidoma pentru portocale, banane, stafide etc.
Lumea se descurca. Rude, cunoştinţe recompensate cu gratitudine. De gratitudine depindea dacă te vor mai servi şi data viitoare.
Nu ne-a fost niciodată foame. Nu ne-au lipsit niciodată banii.
Îmi doream poate blugi, sau un televizor color, sau un video, sau un radiocasetofon, de la Shop-ul din
centru, cu produse din vest. Treceam arar şi mă uitam la ele în
vitrine. Dar ştiam că nu sunt bunuri indispensabile. Aveam învăţământ
gratuit, tabere sportive, culturale, de petrecere a vacanţelor,
gratuite, asistenţă medicală gratuită, cultură accesibilă la preţuri
modice, şi mai ales, aveam locul meu de muncă asigurat , cu atât mai
generos, cu cât învăţam mai mult, mai bine.
Vedeam
pe sârbi raiul tehnologic din vest, şi îmi lăsa gura apă. Senzaţia era
că ei erau organizaţi exact ca noi, şi totuşi, făceau produse mai bune.
De ce? De ce nu se poate şi la noi? Era o nedreptate, la care
Conducătorul oferea în loc de răspuns limba de lemn a planurilor
cincinale.
Doar prin revista Lumea, mai
apărea câte un articol, despre câte milioane de şomeri au Americanii,
şi câţi cerşetori. Sau prin librarii, o carte ca MONDO UMANO?. Dar
pentru că noi nu aveam nici şomeri, nici cerşetori, citeam despre ei ca
despre nişte animale la grădina zoologică. Cine îşi dă seama, când le
priveşte, plin de bucurie, cât le lipseşte libertatea?
De
la un timp, chemat pe scenă să recit poezie dedicată tovarăşului,
adoptasem un alt stil. Îl studiasem pe actorul Ion Marinescu. Şi recitam
şi eu în stilul lui. Plat, cu pauze, cu ridicări intempestive de ton pe
câte un cuvânt. Nimic patetic. Nimic însufleţitor. O tehnică
actoricească care te scotea cu faţa curată. Nici partizan, nici
provocator.
Nu
l-am văzut de pe scenă pe Nicu Ceauşescu. Stătea într-o lojă
întunecată, în partea din spate a sălii, alături de însoţitori. Îmi
părea rău că înşel -, adoptând în spectacole de gală maniera de recitare
a lui Ion Marinescu - tineretul comunist. Înşelat şi el, măcar în
explicaţii sincere, de primul lui secretar. Era o tristă consolare.
Au
trecuit 22 de ani, şi în ceea ce mă priveşte, măcar, Nicu Ceauşescu a
avut dreptate. Nu mi-am zugrăvit nici măcar locuinţa rămasă de la
părinţi, în urma Partidului Comunist Român.
Întreb un zugrav care îmi mai pusese gresie în casă, cu altă ocazie:
- Ce mai faci, Gigi?
Îmi răspunde:
- Nu aşa de bine ca dumneavoastră!
Îmi mai întrebam adesea colegii:
- Ce mai faci?
Răspunsuri în majoritate, prudente:
- So, so … ( aşa şi-aşa )
Răspunsurile
mă mâhnesc, dar mă lasă fără replică. Ce să le spun? Ar trebui sa scriu
un articol oral, ca să le răspund. Dar nu sunt un bun orator.
Şi atunci, le răspund acum.
Mergeţi la azilul de bătrâni. Mergeţi la clinica de psihiatrie de la parc. În izolatoarele ei. În camerele
ei cu zăbrele. Mergeţi în spital, în saloanele de primiri urgenţe. În
saloanele de reanimare. În sălile de operaţii. La oficiul de plasare al forțelor de munca. În sate. În orfelinate. În canale cu aurolaci. În
închisori. La morgă. În cimitire. Mergeţi…
În
aceste fascinante grădini zoologice. Şi dacă simţiţi cât de mult le
lipseşte libertatea de a trăi, de a visa, de a-şi compune viaţa aşa cum
vor, acelor vietăţi, strigaţi:
- Mă simt bine!
- Sunt fericit!
- Mă simt foarte bine!
Sau răspundeţi după cum doriţi.
În fond, dacă ne-am da seama cât suntem de fericiţi, am muri…
22 iunie 2012
Cu deosebit respect,
Jianu Liviu-Florian
