UMILIREA GENERALILOR
Umilirea, insultarea şi denigrarea Armatei României – active şi în rezervă – comisă în ultimii doi ani de guvernul trădător Boc-Bela şi, privit în plan general, de regimul Băsescu prin denunţarea pretinselor „pensii nesimţite“ şi invocarea demagogică a necesităţii reducerii lor este doar finalul acţiunii, care, sperăm, va marca şi finalul regimului Băsescu. E-adevărat, denunţarea pretinselor „pensii nesimţite“ a provocat protestul întemeiat al rezerviştilor, dar nu destul de viguros, fiindcă regimul Băsescu a căzut „în picioare“, ca pisica, deşi trebuia să cadă definitiv. Dar procesul recalculării şi revizuirii pensiilor rezerviştilor, prin care, iniţial, se urmărise reducerea bugetului afectat lor, a avut, dimpotrivă, efectul contrar, căci a dus la creşterea efortului bugetar, deoarece potentaţii s-au văzut siliţi – pentru a nu fi răsturnaţi de la Putere de furia rezerviştilor, combinată cu a celorlalţi năpăstuiţi de cleptocraţia postdecembristă – să mărească pensiile respective, în marea lor majoritate: adică pentru marea masă a subofiţerilor şi ofiţerilor inferiori şi, pe ici-pe-acolo, chiar a unor ofiţeri superiori. Prin aceasta se repeta reţeta introdusă de guvernul P.S.D., reluată de către toate cele ulterioare, de acordare pentru populaţia săracă a compensaţiilor la energia termică suportate de „bugetul consolidat ala statului“ – adică de noi toţi –, pentru a temporiza, a amîna cît mai mult posibil revolta poporului cauzată de sărăcirea sa deliberată de către guvernele postdecembriste. În mod similar, mărirea majorităţii pensiilor rezerviştilor a avut rolul de a-i mitui spre a nu se revolta. Rezerviştii mituiţi astfel ignoră, însă, cel puţin faptul că, nemaifiind rezervişti, ci pensionari „civili“, depind exclusiv de punctul de pensie, care, în mod ineluctabil, se va micşora continuu, căci guvernul nu va mai avea bani suficienţi pentru acoperirea pensiilor. Apoi, în perspectivă apropiată, alinierea la standardele N.A.T.O. implică şi mărirea soldelor militarilor activi la nivelul celor din N.A.T.O. şi, conform legilor de pînă acum doi ani – dar abrogate prin Legea sistemului unitar de pensii –, ar fi trebuit să se mărească şi pensiile rezerviştilor în proporţia stabilită de lege. Dar, cum pensia foştilor rezervişti a devenit pensie civilă, rezerviştii fiind doar „asistaţi social“, pensia lor va scădea continuu. Chiar dacă prin cine ştie de subterfugiu efemer li se va mări pensia cu o valoare nominală oarecare, ea va fi mereu sub cea avută anterior „revizuirii“, deoarece deprecierea leului – iar zilele acestea leul a ajuns la cea mai mare depreciere – şi creşterea permanentă a preţurilor vor eroda continuu puterea de cumpărare a monedei naţionale, iar pensionarii vor ajunge, efectiv şi tot mai mulţi, muritori de foame.
Aşa cum am relevat, cu ani în urmă, vom avea soarta Argentinei. De fapt, suntem, deja, în situaţia de crah, dar deznodămîntul a fost, la fel ca în cazul compensaţiilor la căldura din apartamente pentru păturile sărace, amînat prin înrobirea ţării pe mai multe generaţii cu „ajutorul“ împrumuturilor făcute la F.M.I. Să ne amintim că Argentina a intrat în colaps fiindcă F.M.I. a refuzat să-i acorde un împrumut de vreo 50 de milioane de dolari – ceea ce era un mezelic pentru F.M.I., dar era imperios necesar pentru guvernul Argentinei tocmai pentru plata pensiilor şi salariilor. În cazul României, F.M.I. a găsit că-i mai util pentru el să îndatoreze la maximum România pentru a-i percepe dobînzile aferente! Iar România, prin trădarea guvernului Băsescu-Boc-Bela, plăteşte din greu numai dobînzi. Datoria efectivă acumulată rămîne „în stoc“, pentru a genera, continuu, dobînzi.
Acţiunea de umilire şi denigrare a Armatei – active şi în rezervă – prin scandalul „pensiilor nesimţite“ a fost, însă, precedată, de un scandal similar atît ca eveniment de presă, cît şi prin ponderea sa morală: umilirea generalilor care au înfiinţat Asociaţia Naţională a Militarilor din România (A.N.M.R.). Răsfoind prin colecţia mea de presă, am găsit acest articol, tipărit în revista Politica, în noiembrie 2000. El merită republicat, întrucît are o mare valoare anticipativă: toate avertismentele conţinute în el s-au adeverit!
Între cele trei steluţe urmează textul respectiv.
***
Motto:
„V-am spus că sunt un om periculos,
Dar nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă...
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă!“
Adrian Păunescu (1981)
1. Umilirea ofiţerilor
Episodul reprezentat de anunţarea înfiinţării Asociaţiei Naţionale a Militarilor din România a constituit, prin maniera în care s-a consumat, o formă crasă de batjocorire a Armatei, în speţă a corpului ofiţerilor şi generalilor. Deoarece, înainte de toate, ofiţerilor şi, îndeosebi, ofiţerilor superiori, li se acordă, cu predilecţie, la punctul din grila de apreciere anuală un punctaj maxim – desigur, dacă e cazul –, numit „creativitate“. Creativitatea este o calitate greu de găsit şi stimulat la nişte oameni educaţi să fie, prin tradiţie, obedienţi. De aceea, s-a căutat, în ultima vreme, să fie relevată această însuşire – întrucît ea constituie baza necesară prin care un ofiţer scoate din impas unitatea pe care o comandă. Vă amintiţi, la Revoluţie, cît de mult se bîlbîiau ofiţerii care au apărut pe post şi, în final, cîte nenorociri s-au produs pentru că ofiţerii nu au avut iniţiativă, nu au dovedit creativitate pentru a ieşi din chingile situaţiilor noi, neprevăzute, ivite în împrejurările Revoluţiei?! Or, acum, la un deceniu de la nefericitele evenimente, cîţiva generali şi ofiţeri superiori au fost sancţionaţi moral şi administrativ pentru că au dovedit iniţiativă într-o problemă inocentă: crearea unei asociaţii prin care au încercat să spargă carapacea birocratismului funciar al instituţiei lor.
1.1. Armata – matricea birocratismului
Armata este prima formă instituţionalizată social prin care s-a dezvoltat birocraţia. Chintesenţa acestei situaţii este cutuma „Ordinul se execută, nu se discută!“ În literatura noastră, figura emblematică este faimosul „Moş Teacă“.
Un exemplu de şicane tipice birocraţiei militare este tratamentul umilitor aplicat generalilor activi care au fondat Asociaţia Naţională a Militarilor din România (A.N.M.R.), similară Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor, precum şi Asociaţiei Europene a Militarilor (EUROMIL). Trebuie subliniat că nu este vorba de nişte soldaţi de trupă, de nişte subofiţeri pricăjiţi, ci de nişte generali care au o îndelungată carieră militară în spate, care cunosc regulamentele militare mult mai bine decît le-ar cunoaşte vreodată de acum încolo, toată viaţa lor, nişte miniştri civili ca Victor Babiuc sau Sorin Frunzăverde (zis şi Grűnwald, într-o exprimare poliglotă). De altfel, în emisiunea din 6 noiembrie 2000, de la TELE 7abc, d-l g-ral de divizie Ion Suceavă a declarat, fără menajamente: „Niciodată un politician şi un ministru de Interne şi de la Apărare nu o să fie mai deştept decît un general. S-audă bine!“ Noi avem rezerve faţă de caracterul absolut al afirmaţiei, dar, raportată la contextul respectiv, se poate spune şi aşa.
Şicanele ies mai bine în evidenţă subliniind că, aşa cum se ştie, din punctul de vedere al legii asociaţiilor, nici nu trebuiau să ceară avizul – nici măcar pro forma – al vreunui minister, atîta vreme cît statutul nu contravenea (şi nu contravenea) vreunei legi şi era aprobat de o instanţă judecătorească (şi fusese aprobat). Apoi, după ce ministrul de Interne şi-a dat avizul, s-a răzgândit şi a trecut la ameninţări cu sancţionarea celor care se înscriseseră în asociaţie. Dovada clară a ignoranţei sale este că a cerut A.N.M.R. să facă, acum, la înfiinţare, dovada utilităţii sale; or, legea spune că respectiva dovadă trebuie adusă la cîţiva ani de la înfiinţare, tocmai pentru a-i da răgazul să se manifeste.
Este de natura evidenţei că înfiinţarea A.N.M.R. a fost determinată de nemulţumirea ofiţerilor care fuseseră sau mai erau sub comanda unor anumiţi generali, precum şi a generalilor înşişi, faţă de involuţia dramatică a calităţii vieţii în România postdecembristă, după cum se şi precizează în expunerea de motive la statutul Asociaţiei.
A fost o simplă greşeală de tipar din partea Guvernului să-şi închipuie că, punîndu-le pumnul în gură generalilor activi care au fost puşi pe liber – sau „la dispoziţie“, în limbaj cazon –, Puterea a şi rezolvat diferendumul. Să nu uităm că, în anul 1999, cînd s-a pus problema desfiinţării unor regimente de tancuri cu mare rol în dispozitivul de apărare a ţării, militarii au ameninţat că vor ieşi cu tancurile în stradă. Atunci au fost păcăliţi, dar nu se ştie pentru cîtă vreme, chiar dacă N.A.T.O. promite să vină să ne pacifice, în caz de criză (să ne amintim că, în acest sens, s-au făcut antrenamente chiar în Transilvania, pentru a cunoaşte mai bine terenul cînd va fi să vină acolo!). Apoi, să nu uităm că, în pornirea sa maniacală de a aplica diabolica politică a lui restitutio in integrum – definitorie pentru recent-defuncta Putere –, un general de aviaţie pensionar, Gheorghe Catană, a fost azvîrlit în stradă, iar din această cauză a murit la Balamuc, deşi el nu fusese unul dintre ţiganii sau aurolacii lui Băsescu; ba, de aceştia chiar a avut grijă o vreme. Cazul acestui general de aviaţie batjocorit la bătrîneţe, grăbindu-i-se sfîrşitul, va rămîne emblema criminală a acestei Puteri, căci nu este singurul asasinat produs prin alungarea din locuinţă (alte exemple: actorul George Constantin şi cîntăreaţa Magda Ianculescu) sau din serviciu. În schimb, nişte „analişti“ cam pripiţi au inconştienţa să le atribuie fondatorilor A.N.M.R. intenţii „complotiste“ sau chiar „criminale“.
La începutul anului 2000, generalii din Portugalia au avut, şi ei, iniţiativa înfiinţării unei astfel de asociaţii, cu acelaşi statut! Şi acolo, preşedintele asociaţiei a fost tot şeful Statului Major General şi, la fel, după izbucnirea scandalului politic de rigoare, a fost trecut imediat în rezervă. Dar asta nu înseamnă că s-a procedat corect, ci doar că mulţi generali au început să iasă din îmbuibarea statutului şi din strălucirea fireturilor uniformelor lor şi au început să mediteze la faptul că, într-adevăr, Istoria ţine de foame. În fond, de ce să fie buni generalii numai atunci cînd îi măcelăresc pe mineri la Stoeneşti, cînd îi ciomăgesc pe oamenii de ştiinţă în faţa Guvernului, în interesul unor îmbuibaţi din ministere şi din unele partide, şi nu şi atunci cînd gîndesc în dimensiunile valorilor patriotice şi naţionale, aşa cum îi obligă tradiţia Istoriei, statutul lor şi Constituţia? Cît despre obiecţia ministrului (pe atunci) Constantin Dudu Ionescu, cum că Asociaţia nu este naţională pentru că nu o înţelegea dînsul în această dimensiune, asta nu este decît o ciudăţenie a „logicii de inginer!“, pe care s-a lăudat la TV că o posedă.
Generalii au făcut greşeala – ca expresie a birocraţiei cazone ce le-a fost indusă toată viaţa lor profesională, din liceul militar pînă acum – de a fi cerut respectivul aviz, care aviz, de fapt, nici nu era obligatoriu, ci doar de înştiinţare din politeţe. Ca dovadă că le-a şi fost dat respectivul aviz. Că le-a fost retras, după scandal, şi, în plus, generalii şi coloneii activi au fost sancţionaţi moral sau chiar destituiţi, asta e proba aceluiaşi tip de fariseism manifestat de regina Marii Britanii, care i-a retras decoraţiile defunctului preşedinte Nicolae Ceauşescu, după ce i le dăduse, cu ceremonia de rigoare, la vremea respectivă.
1.2. Cine gestionează ameninţările atipice?!
Deoarece Biroul de presă al Preşedinţiei a afirmat, în contextul scandalului A.N.M.R., că, în anul 2000, nu au fost discutate în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T.) cazuri de „ameninţări atipice“, pentru a repune lucrurile în contextul lor real, este necesar să amintim cîteva materiale de presă care au analizat respectivele ameninţări atipice şi reacţia la apariţia lor.
Astfel, atunci cînd, în studiul „Posibilităţi de scientizare a concepţiilor de securitate“ (cf. Noua Revistă Română, nr. 1-2/1997), d-l g-ral (r.) dr. Lucian Culda a scris despre ameninţările atipice, indicîndu-i pe lucrătorii din mass media drept vectorii cei mai obişnuiţi ai acestor ameninţări şi ironizîndu-i pentru că se fac vinovaţi de accentuarea respectivelor ameninţări, nimeni nu l-a criticat pentru „filozofia“ lui de general – admiţînd, prin absurd, că respectivii cîrcotaşi au pus vreodată mîna pe o carte de strategie militară.
După cîteva luni, d-l general de divizie Decebal Ilina a vorbit tot despre ameninţările atipice, ridiculizîndu-i, la grămadă, tot pe activiştii din mass media. Vom da un scurt citat, introducînd, între parantezele drepte, comentariile noastre: „Există o uşurinţă cu care se apreciază factorii de risc şi de ameninţare cu care se confruntă România. Toţi analiştii politici consideră că nu există nici un risc, nici o ameninţare şi nici o agresiune la adresa României. Noi ne confruntăm, în prezent, cu agresiuni atipice (subl. ns. – P.E.M.), care presupun angajări militare tot atipice. Deci, procedeele şi metodele pe care le folosesc agresorii sunt subtile şi perverse. De foarte multe ori noi nu suntem pregătiţi să descoperim aceste agresiuni [sintagma „de foarte multe ori“ este forma eufemistică de a spune, cu menajamente pentru orgoliul exacerbat al actualului Comandant Suprem al Armatei, că, de fapt, noi nu suntem deloc pregătiţi]. Dacă nu există agresiuni militare, există alt fel de agresiuni: informaţionale, economice, financiare, culturale, psihologice. La acest gen de ameninţări trebuie să fim pregătiţi să le facem faţă. (...) Agresiunile disimulate rămîn de cele mai multe ori necunoscute şi duc, în final, la acelaşi scop: acela de a avea acces la resursele materiale şi umane. În final, cu mijloace foarte rafinate se ajunge la acelaşi ţel“ (Naţional, 23 iulie 1997, pag. 3). Dacă prof. Lucian Culda are un limbaj prea abstract pentru circumvoluţiunile unora dintre politicieni şi ziarişti şi ale acelora care îi manipulează, iată că d-l general Decebal Ilina s-a exprimat foarte lizibil, pe înţelesul chiar al unui purtător de vorbe prezidenţiale. Şi să reţinem un aspect esenţial: pe vremea cînd rostea – oare fără rost?! – aceste afirmaţii, era şeful Direcţiei de Informaţii Militare a Armatei.
După un an, sub un titlu de-a dreptul fulminant – „Potrivit afirmaţiilor generalului de brigadă Ion Oros, România se află în pragul unui «război de tip special»“ –, se expune o teorie foarte plauzibilă şi pe care aproape că o recunoaştem aidoma în realitatea înconjurătoare.
Iată cum a redat ziarista Nicoleta Savin ceea ce a înţeles ea din expunerea generalului Oros: „Analiştii sunt unanim de acord că instituţiile statului de drept nu funcţionează. Uneori, separaţia puterilor în stat se dovedeşte a exista doar pe hîrtie. Alteori, independenţa instituţiilor statului merge pînă la decizii contradictorii, în flagrantă discordanţă cu realitatea, apropiindu-se de haos. Celebrul algoritm a reuşit să dinamiteze funcţionarea unor instituţii în care ingerinţa politicului este interzisă prin lege. Puse, undeva, mai în coada listei, dar de mare importanţă, sunt degradarea nivelului de trai, a calităţii asistenţei medicale, a reţelei de învăţămînt. Aceşti factori pot diminua sau anihila capacitatea de reacţie la nivelul societăţii, potenţialul biologic, de sănătate sau educaţional. Nu în ultimul rînd, există forţe politice dispuse să speculeze neajunsurile. Jocurile politice, în acest caz, sunt foarte periculoase, deoarece reacţia maselor poate scăpa de sub orice control şi este de natură să dea o lovitură sub centură fragilei noastre democraţii. C.S.A.T. ştie, chiar dacă n-o spune în gura mare, că procesul democratic în România n-a ajuns într-un punct ireversibil, iar costurile reformei, ale terapiei de şoc, necesare precum aerul, pot rescrie istoria. Există şi riscul unor acţiuni ostile, care vizează dezorganizarea ordinii constituţionale, apte să aducă statul în stare de colaps.
(...) Conform teoriei războiului «de tip special», acesta debutează sub umbrela păcii şi exploatează vulnerabilitatea statului. Potrivit opiniei generalului Oros, România se află în pragul unui astfel de război [generalul Decebal Ilina afirmase că suntem, deja, în plin război atipic]. Practic, nu se urmăreşte ocuparea teritoriului, ci înlăturarea conducerii. Inamicul este necunoscut. (...) Practic, sunt folosite mijloace nemilitare şi neconvenţionale. Imaginea aparentă este aceea a unei adunări de evenimente haotice, declanşată în medii diferite, care face ca România să pară neguvernabilă (...).“ (Evenimentul zilei, 17 aug. 1998, p. 3).
Reacţia Puterii, a vreunui lider politic la aceste avertismente?! Nulă.
Apoi, semnalele de alarmă au devenit tot mai numeroase şi mai concrete. Astfel, Ştefan Munteanu releva, în Ultima oră, că minoritarii maghiari, în urma unor stratageme, au cumpărat terenurile din jurul Defileului Bicazului, urmărind, astfel, scopuri iredentiste „Puterea n-are nimic de spus? Chiar n-are!“, îşi încheiase ziaristul, furios, articolul (cf. nr. 227, 2-8 sept. 1998, pag. 3). Ziarul Cotidianul, după ce a ajuns sub conducerea lui Ion Cristoiu, a publicat mai multe materiale tot pe această temă, făcîndu-şi, totodată, un titlu de glorie din atacarea vehementă a preşedintelui Emil Constantinescu pentru lipsa lui de rol activ în acest domeniu.
Dar iată ce spunea, în 18 august 1998, Cristian Tudor Popescu, într-o catilinară contra ministrului Victor Babiuc, reproşîndu-i acestuia susţinerea contractului cu Bell Helicopter: „Un politician cu experienţă, însă, nu are cum să nu observe că România se află deja scufundată într-un război economico-politic în care pierde bătălie după bătălie. Nu suntem şi nu vom fi atacaţi cu tancurile, pe care trebuie să le vîneze Cobra, în schimb se trage în noi de peste graniţă cu grîu, cu pui, cu unt, cu ulei, cu universităţi... şi nu avem, pentru a ne apăra, decît sinistra incompetenţă şi bîjbîielile actualei Puteri. Dacă România va fi îngenunchiată, asta se va face, fără un foc de armă, cu mult înainte să se fabrice cele 96 de elicoptere“ (Cristian Tudor Popescu, „Vrem să aderăm la N.A.T.O. sau să declarăm război N.A.T.O.?“, în Adevărul, nr. 2556, 18 august 1998, pag. 16). C. T. Popescu propunea, în esenţă, schimbarea strategiei: că, dacă vrem să aderăm la N.A.T.O., atunci nu trebuie să ne înarmăm pînă în dinţi, pentru că, la o adică, o să ne apere N.A.T.O. în caz de cevaşilea răzbel, iar, deocamdată, nu trage nimeni cu tunul sau cu rachete de croazieră în noi, cum a păţit Iugoslavia; în schimb, trebuie să orientăm politica de apărare în direcţiile din care suntem atacaţi de vecinii care trag în noi cu pulpe de pui, sau chiar cu găini întregi şi cu alte produse superior manufacturate, precum ţigări, cafea şi alte mărfuri de contrabandă. Adică, în acest stil metaforic, găunosul strateg voia să spună că nu trebuie să ne pregătim pentru un viitor război dus cu arme sofisticate (şi, implicit, exorbitant de scumpe), ci trebuie să fim în stare să facem faţă războiului economic pe care îl duc, acum, contra noastră, unele ţări vecine. În laşitatea sa funciară, el a evitat să indice expres Ungaria, dar, prin curajul său de paradă, a arătat-o prin figuri de stil şi, mai ales, prin expresia eliptică „universităţi... “. Căci, în geniul lui de contabil şi, totodată, de tip science fiction, a băgat în coada cuvîntului cele trei puncte misterioase: o dată pentru a face economie de spaţiu tipografic şi, a doua oară, pentru că v-a creditat pe dvs. cu acelaşi geniu de strateg politic ce-l caracterizează şi aţi înţeles semnificaţia absconsă a pauzei de tăcere de după cele trei puncte: „universităţi... de stat în limba maghiară“. Deci, Ungaria – simplu şi fără riscul atragerii acuzelor de xenofobie, de antieuropenism etc. Ce sudul Olteniei, ce Dobrogea, cum avea să încurce iţele generalul Mircea Chelaru doi ani mai tîrziu, fiindcă nu ştie să se exprime?! Simplu, laconic, eliptic, abscons şi, totodată, inteligibil: „universităţi... “. Universităţi şi trei puncte. O întreagă politică neorevizionistă şi iredentistă maghiară se ascunde în aceste trei puncte şi nici nu se prind ungurii că au fost dibuiţi de ceea ce comit. Nu e genial?! Dacă Ilie Şerbănescu a fost pus ministru al Privatizării fiindcă citea, discret şi ipocrit, pe ecran, nişte materiale de presă despre cum e cu reforma şi cu privatizarea, cu care i-a păcălit pe unii (e-adevărat, nu pentru mult timp), atunci C. T. Popescu ar merita să fie pus ministru de Război economico-politic şi nici nu ar fi schimbat după cîteva luni – căci acest război a apărut înaintea celui „rece“ şi va dura mult mai mult.
În respectivul articol, Cristian Tudor Popescu descria, de fapt, fără să ştie ce anume face, războiul atipic prin care România este agresată şi asupra căruia generalii sus-menţionaţi atrăseseră atenţia cu cîteva luni mai înainte de a-şi publica el respectivele panseuri politico-strategice; adică, precum musiu Jourdain, „necruţătorul“ lider de opinie de la Adevărul făcea proză fără să ştie şi chiar fără să păţească ceva.
După încă un an, Jurnalul Naţional publică un material cu adresă clară, ca să nu mai fie dubii: „Jurnalul Naţional sesizează C.S.A.T. asupra pericolului ca punctele strategice din Transilvania, atît din punct de vedere militar, cît şi economic, să fie efectiv cumpărate mascat de statul ungar. În baza unei documentări temeinice, ziarul nostru este în măsură să prezinte date care ar trebui nu numai să îngrijoreze, dar să impună unele măsuri, astfel încît siguranţa naţională să nu fie afectată. Sau să nu fie prea tîrziu“ (Eugen Ciufu, Cristian Ghica, „Statul român este, în continuare, «Frumoasa adormită» în relaţia cu Ungaria / Terenuri strategice din Transilvania sunt achiziţionate mascat de firme ungureşti“, în Jurnalul Naţional, 3 mai 1999, p. 3). Dar dacă asemenea „date“ le avea şi Jurnalul Naţional, ar fi putut ele să fi lipsit din sistemul de informare generală al Serviciilor Secrete? Evident că nu; ba, judecînd după modul de tratare a problematicii, este de presupus că acestea au furnizat Jurnalului Naţional datele respective, pentru a le aduce la cunoştinţa opiniei publice. Şi dacă aşa s-a întîmplat, aceasta e o dovadă că s-a procedat astfel deoarece liderii Puterii nu au reacţionat la informările pe care li le trimiseseră anterior Serviciile Secrete. Ceea ce este de-a dreptul periculos. De fapt, după cum ne amintim, cpt. (r) Constantin Alexa a ieşit în public pe pielea lui lipsită de protecţia pe care trebuia să i-o asigure Diviziunea de Protecţie tocmai spre a-l acuza pe directorul S.R.I. de atunci, Costin Georgescu, de dezinformarea conducerii statului şi, în final, a poporului, punînd în pericol Securitatea Naţiunii.
În septembrie 2000, generalul de Corp de Armată dr. Mihail Popescu (avansat, între timp, general de Armată), făcuse şi dînsul cîteva afirmaţii demne de atenţie în discursul de primire în Academia Oamenilor de Ştiinţă (auziţi ce chestie: un general în Academie! O fi o academie în genul aceleia a lui Platon?). Cităm, „croşetînd“ la rigoare: „(...) Un alt interes naţional vital este, aşa cum am mai afirmat anterior, starea şi protecţia populaţiei. O naţiune este puternică dacă are o populaţie tînără, sănătoasă, educată şi bine pregătită profesional. Nici o naţiune nu poate exista o perioadă îndelungată de timp, dacă nu asigură un mediu favorabil pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale tuturor cetăţenilor săi [parcă am mai auzit ideea asta în vremea Socialismului; şi seamănă mult cu ceea ce susţinuse şi generalul Oros]. De asemenea, este de reţinut faptul că, în condiţiile unei democraţii reale, numai populaţia trebuie să decidă asupra oportunităţii unor măsuri care se iau în condiţii deosebite, mergînd pînă la conflictul armat [aici este evidentă, pe de o parte, criticarea „liderului regional“ pentru sintagma „necesară şi legitimă“, prin care s-a angajat în 1999 să sprijine N.A.T.O. în războiul contra Iugoslaviei şi, pe de altă parte, se manifestă reminiscenţa teoriei de tip elveţian – însuşită, apoi, de N. Ceauşescu – a doctrinei apărării ţării de către întregul popor]. Principalele ameninţări la adresa acestui interes vital vin din sărăcia tot mai accentuată a unui segment din ce în ce mai mare al naţiunii, generată de politica falimentară a ultimilor zece ani [aici, să fie clar, este o critică politică dură şi la obiect – d-l general face politică cu perdea, adică exprimată printr-o sinecdocă: expresia „a ultimilor zece ani“ indică toate guvernele perioadei de tranziţie. Aţi auzit vreo voce de politician să fi îngăimat ceva contra acestei acuze?! Ai zis C. T. Popescule, sau C. Dudu Ionescule, ceva, cumva?!]. (...) Siguranţa naţională urmăreşte asigurarea capacităţilor analitice şi operaţionale ale serviciilor de informaţii, care acţionează pentru anticiparea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, astfel încît, împreună cu celelalte instituţii ale statului, să contribuie la apărarea şi promovarea intereselor fundamentale ale ţării [aici a anticipat întrebarea d-lui general Chelaru referitoare la S.R.I.]“ (G-ral C.A., dr. Mihail Popescu, „Sfera de influenţă şi interes a României este marcată de convulsii accentuate şi confruntări de interese“, în Cotidianul, 16-17 sept. 2000, p. 8).
1.3. Cine muşamalizează existenţa ameninţărilor atipice?!
Oare în C.S.A.T. chiar nu s-a vorbit niciodată în ultimii patru ani despre ameninţările atipice?! Evident că da, căci altfel este exclus ca purtătorul de cuvînt prezidenţial să fi auzit de ele din altă parte!
Să reţinem că, în discursul domniei sale, d-l general de Corp de Armată Mircea Chelaru întrebase, retoric, evident, de ce tace S.R.I.-ul şi nu vorbeşte despre ameninţările de federalizare din partea unor minorităţi, pe care le cunoaşte. Dar S.R.I.-ul tăcea fiindcă scosese capitolul cu respectivele ameninţări inclusiv din Bilanţul prezentat naţiunii în Parlament – „inclusiv din“ înseamnă că scoaterea fusese făcută, anterior, chiar din activitatea operativă a S.R.I.-ului doar din motive de algoritm politic şi nu din probitate profesională, din respect faţă de Constituţie sau faţă de naţiune. Parcă spre a confirma temerile generalului, ziarul Naţional (din 7 nov. 2000, p. 1) relevă că „municipiul Tîrgu Mureş a fost împînzit de inscripţii ale unei aşa-zise Organizaţii de Eliberare a Ardealului (O.E.A.)“. Oricum, însă, la cinci zile după conferinţa generalului Chelaru, unii politicieni şi ziarişti se găsiseră să facă grimase de nemulţumire sau de teamă, deşi multe afirmaţii ale sale erau metaforice, de genul „Bate şaua să priceapă gloaba“. De altfel, aici a greşit fostul şef al Statului Major General: în faptul că s-a exprimat metaforic, ceea ce a denotat lipsă de fermitate în a spune lucrurilor pe nume şi, din această cauză, cei vizaţi au prins curaj (vezi lozinca electorală liberală), mobilizîndu-i pe ceilalţi „dalmaţieni“. Dacă s-ar fi exprimat clar şi la obiect, incriminînd faptele, atunci nu ar mai fi îndrăznit nimeni să crîcnească ceva, aşa cum au tăcut mîlc după ce generalii făcuseră aserţiunile „incitante“ sus-citate, pe care noi am încercat să le resuscităm, în intenţia de a le readuce la viaţa intelectuală ce le fusese hărăzită de către autorii lor. Căci vedeţi „culmea competenţei“ ministrului Apărării: pe indecisul şi metaforicul în exprimare general Mircea Chelaru (stil inadecvat pentru un militar) l-a înlocuit cu generalul Mihail Popescu, deşi acesta făcuse, anterior primului, o acuză politică absolut clară şi neinterpretabilă: „Principalele ameninţări la adresa acestui interes vital vin din sărăcia (...) generată de politica falimentară a ultimilor zece ani“. Dacă nici aceasta nu este o declaraţie politică făcută împotriva Puterii, declaraţie neconformă cu haina militară – haină care nu trebuie să facă politică, ci trebuie să facă „Drepţi!“ în cuier, iar generalii să facă „Drepţi!“ în respectiva haină –, atunci înseamnă că noi nu ştim să facem nici măcar o analiză literară, necum o sinteză politico-militară la nivel de general (căci despre generali trebuie să se pronunţe cei egali în grad cu ei, aşa glăsuiesc regulamentele militare). De altfel, cu prilejul redeschiderii Librăriei Militare, avea să declare expres ceea ce toţi au înţeles, dar nu au vrut să recunoască – mai ales „naţionaliştii“ de ultimă oră, ca Adrian Năstase, C. T. Popescu ş.a. –, anume: „Declaraţiile mele cu privire la Dobrogea şi Oltenia se refereau la Transilvania“ (în Evenimentul zilei, 9 nov. 2000, pag. 3). Ulterior, în presă s-au adus noi informaţii în completarea a ceea ce spuseseră în ultimii trei ani publiciştii citaţi anterior: „Copleşiţi de frumuseţile naturale din vecinătatea unor unităţi militare sau de-a lungul frontierei vestice a României, unii (unguri) au cheltuit chiar bani grei pentru a deveni proprietari de drept în acele locuri. (...) De pildă, în vecinătatea Cheilor Turzii, unde un cetăţean ungur a achiziţionat o suprafaţă de teren pentru a amenaja un camping. Că, de aici, se pot supraveghea şi bloca, cu uşurinţă, traseele Agis-Băişoara la vest, Crăieşti-Sanadisla la nord-vest şi Turda-Petreştii de Jos-Rimetea la sud nu este, desigur, decît o întîmplare. Cum o coincidenţă este şi cumpărarea unui teren în imediata apropiere a unei unităţi de vînători de munte din judeţul Harghita de către firma „Phoenix Felix“, cu capital majoritar maghiar“ (E. C., „Pe cărări de munte“, în Azi, nr. 2447, 18 ianuarie 2001, pag. 9).
G-ral (r.) Prosper E. MILOGU,
în Politica, nr. 451, 18 noiembrie 2000, pag. 6.
***
ADDENDA
Retrospectiva ne permite să răspundem la întrebarea din ultimul subtitlu al acestui articol emblematic referitor la umilirea generalilor, ofiţerilor, subofiţerilor – a Armatei, în genere, activă şi în rezervă – şi, implicit, referitor la minţirea permanentă a poporului român: muşamalizarea pericolelor care pîndesc România este comisă de către toate guvernele, atît din cei 10 ani anteriori, la care se referea generalul (r.) Prosper E. Milogu, cît şi din ultimii 12 ani. Fireşte, prin duritatea şi conţinutul competent şi elaborat, articolul a intrat în atenţia celor care supraveghează mass media. Cît despre autorul articolului, „generalul (r.) Prosper E. Milogu“, în Buletinul de presă elaborat, de S.R.I. la data apariţiei materialului şi difuzat, conform uzanţelor, preşedintelui României, se menţiona, la sfîrşitul colajului de citate din text, că „nu există un general pe nume Prosper E. Milogu“! Precizarea era făcută, probabil, ca să nu îl sperie pe preşedintele ţării, Emil Constantinescu; sau, poate, să nu îl irite, fiindcă numele generalului, prin asocierea unor litere, trimitea la prenumele său: E-mil; Emil e milogu; etc.
Ceea ce denotă că cei interesaţi au căutat prin toate arhivele ministerelor „de forţă“ – M.Ap.N., M.A.I., S.R.I. etc. – să îl identifice pe curajosul general care „vorbea“ în front! E posibil ca realizatorii respectivului Buletin de presă al S.R.I. să fi observat, din start, că nu există un general cu acest nume, care, prin ridicolul său, seamănă cu cel al actualului deputat P.D.L-ist William Brânză! Pentru că, într-adevăr, este de natura evidenţei că este vorba de un pseudonim ridicol, ales deliberat pentru a sublinia, în acel context, umilirea generalilor. Mai ales că e introdusă şi iniţiala tatălui, „E“, fireşte, tocmai ca să trimită la ideea că Prosper este – sau a ajuns să fie – un milog: „Prosper e milog(u)!“ Nici un ofiţer nu ar fi ajuns general cu acest nume. L-ar fi obligat ministerul respectiv să şi-l schimbe, fiindcă, prin ridicolul său, compromitea imaginea instituţiei. Desigur, mai sunt asemenea asocieri ridicole de nume: procurorul Ilie Picioruş e un exemplu, dar cum Procuratura socialistă – care nu prea avea simţul ridicolului şi al umorului, ci doar pe acela al represiunii, incompatibil cu umorul –, nu a reacţionat la asocierea caraghioasă a numelui Ilie Picioruş şi l-a promovat tot mai sus, îndeosebi după retrovoluţia din decembrie 1989, Picioruş făcînd parte din „nucleul dur al corupţiei“! Familia Milogu ar fi avut ori un mare simţ al umorului masochist, ori ar fi fost idioţi să-şi boteze copilul – bătîndu-şi joc de el – Prosper, ei numindu-se „Milogu“! Numai familia Brânză a fost în stare de aşa ceva, chiar dacă, paradoxal, în loc să rîdă lumea de el, a fost „ales“ deputat al românilor din diaspora Europei Occidentale! Dar, dacă au primit ordin să-l depisteze pe generalul Milogu, ofiţerii au executat ordinul; negăsinu-l, au precizat că „nu există“!
Fireşte, nu-mi mai pot aminti ce fragmente din articol fuseseră copiate în Buletinul de presă, dar semnalarea lui semnifica importanţa care i se acorda şi mi-am cumpărat revista Politica, pentru a citi tot textul; pe care-l ofer, aici, opiniei publice, pentru reîmprospătarea memoriei şi pentru a face comparaţia între situaţia de atunci şi cea de azi! Diferenţa rezidă doar în agravarea ei: aceleaşi practici revanşarde, revizioniste şi secesioniste ale U.D.M.R., aceeaşi trădare a guvernului antiromân în faţa şantajului U.D.M.R., inclusiv a noului premier stipendiat de George Soros şi spionul escroc Marc Rich, Mihai-Răzvan Ungureanu, care a aprobat înfiinţarea „liniei maghiare“ la Universitatea din Târgu Mureş, una dintre universităţile cu care Ungaria „trage“ şi va mai trage, încă, în noi – cum ne avertiza patriotul Cristian Tudor Popescu. Cred că este cazul ca intransigentul ziarist să-şi facă o trecere în revistă a poziţiilor sale patriotice, dar fără „puncte-puncte“ în listă: să-şi exprime viguros şi tranşant, cum face de obicei, opinia, printre altele, despre cum a ajuns Mihai-Răzvan Ungureanu premier, deşi fusese doar un „puţoi opărit“ (cf. Cristian Tudor POPESCU, „Daţi afară din ţară, Gândul, 11 mai 2005).
În mod cert, însă, este necesar ca generalii patrioţi să-şi confirme stelele de pe umăr, statura morală şi justeţea primii soldelor (şi a pensiilor) şi să apere interesele naţionale, aşa cum îi obligă Constituţia! Deoarece, categoric, ameninţările „atipice“ despre care avertizau, în urmă cu un deceniu, generalii Decebal Ilina, Ion Oros, Mihail Popescu – ameninţări numite de mine „război axiologic“ – nu au dispărut, ci s-au accentuat. Un risc suplimentar faţă de situaţia de acum 10-15 ani o constituie faptul că preşedintele Traian Băsescu a dat o minilovitură de stat militară prin care a pus la conducerea Armatei, a Jandarmeriei, a Poliţiei şi a Serviciilor Secrete o pletoră de generali extrem de obedienţi Puterii care le-a pus stelele pe umăr şi nu poporului român!
În mod categoric, afirmaţia generalului Mihail Popescu, făcută acum 12 ani – „Principalele ameninţări la adresa acestui interes vital vin din sărăcia (...) generată de politica falimentară a ultimilor zece ani“ –, este azi valabilă în mult mai mare măsură decît atunci! Deoarece, evident, politica economică, politica externă, politica internă, politica sănătăţii, în domeniul învăţămîntului, mediului, agriculturii, în orice domeniu al sistemului social global, a actualului regim este nu doar „falimentară“, ci de-a dreptul periculoasă pentru România!
Care ar fi, acum, soluţia ieşirii din prăpastie? Înţelepciunea paremiologiei româneşti ne sugerează metoda prin proverbul „Cui pe cui se scoate!“ Ne mai rămîne să găsim „cuiele“ potrivite! Pentru că cei care trebuie „scoşi“ sunt arhicunoscuţi!
Colonel (r.) Vasile Zărnescu
