SIMON
WIESENTHAL: IMPOSTORUL NR. 2
Scrisoare
deschisă adresată
d-lui Victor
Ponta, premierul României,
d-nei Mona
Pivniceru, ministrul Justiţiei,
d-lui Puiu
Haşotti, ministrul Culturii şi şi Patrimoniului Naţional,
d-lui George
Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii
În
articolul „Mariana Maxim: nemernica neamului“, publicat în septembrie 2006,
republicat, recent, aici [1], cerusem Parchetului General de pe lîngă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie să incrimineze Centrul „Simon Wiesenthal“ pentru
instigare la denunţ calomnios, în cadrul campaniei „Ultima şansă“ [2], soldată cu moartea nonagenarului Ioan Alexa,
acuzat, neîntemeiat, de participare la pretinsul holocaust al evreilor din
România, în speţă la situaţia din Iaşi, din anii 1940-1941. Parchetul General
indicat mai sus nu a făcut-o; probabil că cei din conducere şi-or fi zis că, de
vreme ce tot a murit, n-avea rost să-ţi deranjeze preţioasele lor funduri de pe
scaun şi, apoi, tot murea, fiindcă avea 96 de ani. În plus, este evident că a
intervenit, în conştiinţa lor, şi lichelismul manifestat faţă de membrii
„poporului ales“, personalizaţi de Centrul „Simon Wiesenthal“ din Ierusalim!
Campania de incitare la denunţuri începuse, în Europa Occidentală, în 2003,
după cum relevă ziaristul austriac Michael Leidig în articolul „Austrians split by
'shop a Nazi' campaign“, preluat în presa britanică [3].
Numai
că respectivul Centru poartă numele unui impostor, unui escroc, Simon
Wiesenthal – care, deci, nu are cum să fie un individ „ales“, măcar în sensul
de „distins, de valoare“. Nepedepsirea acestor impostori care se folosesc cu
nonşalanţă de numele acestui escroc le-a permis să intervină, incontinuu, în
viaţa publică a României şi să facă presiuni asupra autorităţilor române: să nu
mai tipărească monedele jubiliare [4]
despre patriarhii României, să modifice explicaţia cuvîntului „jidan“ din DEX,
s[ condamne recitarea poeziei lui Radu
Gyr etc. Dacă îi evaluăm după notorietatea şi nocivitatea acţiunilor acestor
impostori agresivi, am obţine următoarea clasificare: Elie Wiesel – impostorul
nr. 1, cf. notele [5] şi [6]; Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2, nota
[7]; Radu Ioanid – impostorul nr. 3,
nota [8]; Marco Maximilian Katz – impostorul nr. 4 [9]; Efraim Zuroff –
impostorul nr. 5, cf. [10]. Agresiunile acestora de propagandă a Holocau$tului
– Minciuna
secolului XX, cf.[11] – au fost larg comentate şi condamnate în presa
românească.
Întrucît
acţiunile acestor escroci constituie agresiuni inadmisibile la adresa
securităţii naţionale, a demnităţii, imaginii, istoriei şi valorilor
tradiţionale ale României, solicit interzicerea activităţii acestor organizaţii
în România, iar membrii acestora să fie declaraţi persona non grata. În acest scop, vă prezint, ca argument necesar
şi suplimentar, faţă de bibliografia de mai jos, articolul lui Mark Weber, „Simon Wiesenthal:
Fraudulent 'Nazi Hunter'“.
Note bibliografice
12
decembrie 2012
Colonel
(r.) Vasile I. Zărnescu,
Redactor
şef al revistei SANTINELA
***
„Simon
Wiesenthal: Fraudulent 'Nazi Hunter'“
by Mark Weber, director of the Institute for
Historical Review, IHR
De mai bine de 40 de ani, Simon
Wiesenthal vânează sute de criminali nazişti, prin intermediul „Centrului
pentru Documentare Evreiască“ din Viena. Pentru activitatea sa ca cel mai
cunoscut „vânător de nazişti“ al lumii, el a primit mai multe recunoaşteri şi
medalii, inclusiv cea mai înaltă distincţie a Germaniei. La o ceremonie de la
Casa Albă din august 1980, preşedintele Carter, cu ochii plini de lacrimi, i-a
acordat medalia de aur decernată de Congresul SUA. Preşedintele Reagan l-a
lăudat în noiembrie 1988 ca pe unul dintre „eroii adevăraţi“ ai secolului 20.
Această legendă vie a fost descrisă în
termeni elogioşi de Laurence Oliver în al său film de ficţiune „Băieţii din
Brazilia“ (The Boys From Brazil)
şi de Ben Kingsley în filmul pentru televiziune „Criminali printre noi:
povestea lui Simon Wiesenthal“ (Murderers
Among Us: The Simon Wiesenthal Story). Una dintre cele mai
proeminente organizaţii pro-holocaust îi poartă numele: „Centrul Simon
Wiesenthal din Los Angeles“.
Reputaţia lui Wiesenthal ca autoritate
morală este nemeritată. Omul pe care The
Washington Post îl numea „Îngerul răzbunător al Holocaustului“ [1]
manifestă o puţin cunoscută, dar foarte documentată, amoralitate faţă de
adevăr. El a minţit în legătură cu aventurile sale din perioada războiului, şi-a
măsluit realizările postbelice ca „vânător de nazişti“ şi a răspândit în mod
voit minciuni josnice despre presupuse atrocităţi germane.
Relatări
diferite
Szymon (Simon) Wiesenthal s-a născut pe
31 decembrie 1908 în Buczacz, un oraș din Galiţia (azi Buhaci, în Ucraina) în partea de răsărit a Imperiului
Austro-ungar. Tatăl său era un prosper comerciant de zahăr.
În ciuda a tot ce s-ar scris despre el,
nu este clar ce anume a făcut Wiesenthal în timpul războiului, sub ocupaţia
germană. El a furnizat povesti contradictorii în trei relatări privind activităţile
sale din timpul războiului. Prima a fost furnizată sub jurământ în timpul
sesiunii de interogatorii din mai 1948, realizată de un oficial al comisiei
americane pentru crime de război de la Nürnberg [2]. A doua este un sumar al
vieţii sale, oferit de Wiesenthal ca parte a Cererii de Ajutor din ianuarie
1949, adresată Comitetului International pentru Refugiaţi [3]. A treia relatare
este inclusă în autobiografia sa, Criminali
printre noi, publicată în 1967 [4].
Inginer sovietic sau mecanic în fabrică?
La interogatoriul său din 1948,
Wiesenthal a declarat că „între 1939 si 1941“ el ar fi lucrat ca „inginer-sef
sovietic în Lvov si Odessa“ [5]. Conform cu aceasta, el a declarat în 1949 că
din decembrie 1939 până în aprilie 1940 a lucrat ca arhitect în portul Odessa.
Însă potrivit autobiografiei sale, el a petrecut perioada dintre jumătatea lui
septembrie 1939 şi iunie 1941 în oraşul Lvov condus de sovietici, unde a lucrat
ca „mecanic într-o fabrică ce produce arcuri de pat“ [6].
Relativă
libertate
După ce germanii au preluat controlul
asupra Galiţiei, în iunie 1941, Wiesenthal a fost adus pentru o vreme în
lagărul de concentrare Janowska de lângă Lvov, de unde a fost transferat după
câteva luni într-un lagăr pentru lucrări de reparaţii (OAW) din Lvov, pentru
căile ferate din Polonia administrată de germani. Wiesenthal a declarat în
autobiografia sa că acolo a lucrat ca „tehnician si proiectant“, că a fost bine
tratat şi că superiorul său imediat, care era „în secret, un anti-nazist“,
chiar îi permitea să poarte două pistoale. Biroul său era într-o „colibă mică
de lemn“, iar el se bucura de „o relativă libertate, putând să se plimbe prin şantier“
[7].
Luptător
la partizani?
Următoarea perioadă a vieţii lui
Wiesenthal – din octombrie 1943 până în iunie 1944 – este cea mai obscură, iar
ceea ce povesteşte el despre această perioadă e contradictoriu. La
interogatoriul său din 1948, Wiesenthal a afirmat că a fugit din lagărul
Janowska din Lvov şi că s-a alăturat „unui grup de partizani care acţiona în
zona Tarnopol-Kamenopodolsk“ [8]. El a declarat că a fost „partizan între 6
octombrie 1943 până la mijlocul lui februarie 1944“ şi că unitatea sa a luptat
împotriva forţelor ucrainene, atât cele din Divizia SS „Galiţia“, cât şi cele
din forţele de partizani independente UPA [9].
Wiesenthal a declarat că a avut gradul
de locotenent şi, apoi, cel de maior, şi că era responsabil cu construirea de
buncăre şi linii de fortificaţii. Deşi nu a fost explicit, el a sugerat că
această (presupusă) unitate de partizani făcea parte din Armia Ludowa („Armata Populară“), o forţă
militară comunistă polonă, creată şi controlată de sovietici [10].
El a afirmat că împreună cu alţi
partizani a pătruns în Lvov în februarie 1944, unde au fost „ascunşi de
prieteni din A.L. ['Armata Populară']“. Pe 13 iunie 1944, grupul a fost
capturat de Poliţia Secretă germană. (Deşi partizanii evrei găsiţi în
ascunzători erau deseori executaţi, Wiesenthal a declarat că el a fost cruţat.)
Wiesenthal a spus cam aceeaşi poveste şi în declaraţia din 1949. El a declarat
că a fugit din prizonierat la începutul lui octombrie 1943 şi că, apoi, „a
luptat împotriva germanilor ca partizan în păduri“ timp de opt luni – din 2
octombrie 1943 până în martie 1944. După aceea a stat „ascuns“ în Lvov, între
martie şi iunie 1944.
Wiesenthal oferă o poveste total
diferită în autobiografia sa din 1967. El povesteşte că după ce a fugit de pe şantierul
de reparaţii, pe 2 octombrie 1943, a stat ascuns în casele unor prieteni până
pe 13 iunie 1944, când a fost descoperit de poliţia polonă şi germană şi trimit
într-un lagăr de concentrare. Despre activitatea sa ca partizan nu pomeneşte
nimic [11].
Potrivit interogatoriului din 1948 şi
autobiografiei din 1967, el a încercat să se sinucidă pe 15 iunie 1944,
tăindu-si venele. În mod remarcabil, a fost salvat de la moarte de doctorii
germani SS şi s-a refăcut într-un spital SS [12]. A rămas în lagărul de
concentrare din Lvov „cu raţii duble“ pentru o vreme şi, apoi, spune el în
autobiografia sa, a fost transferat în diferite lagăre de concentrare. A
petrecut ultimele luni de război în mai multe lagăre, până când a fost eliberat
de americani din Mauthausen (Austria) pe 5 mai 1945 [13].
Şi-a inventat Wiesenthal trecutul de
partizan glorios? Sau a încercat să-şi ascundă activitatea de luptător
comunist? Sau în realitate lucrurile stau cu totul altfel – o realitate de care
îi este ruşine?
Agent
nazist?
A lucrat Wiesenthal în mod voluntar
pentru opresorii săi din timpul războiului? Această acuzaţie a fost formulată
de cancelarul austriac Bruno Kreisky, tot de origine evreiască şi şef pentru
mulţi ani al Partidului Socialist Austriac. În timpul interviului cu jurnaliştii
străini din 1975, Kreisky l-a acuzat pe Wiesenthal că foloseşte „metode mafiote“,
respingând pretenţiile acestuia de „autoritate morală“ şi sugerând că acesta ar
fi fost agent pentru autorităţile germane. Unele dintre cele mai pertinente
remarci, apărute în revista austriacă de ştiri Profil, includ:
Îl cunosc pe d-l Wiesenthal numai din rapoarte secrete, care sunt foarte urâte, foarte proaste. Afirm aceasta ca si Cancelar Federal… Şi afirm că d-l Wiesenthal avea o altă relație cu Gestapo decât aveam eu. Da, aceasta se poate dovedi. Nu pot spune mai multe [acum]. Restul îl voi declara în instanţă.
Relaţia mea cu Gestapo este clară. Am fost deținutul lor şi am fost interogat. Relaţia lui era una diferită, pot spune, şi asta se poate vedea clar. E destul de rău ce am spus deja aici. Însă nu se poate ascunde doar acuzându-mă pe mine că îi pătez onoarea în presă, aşa cum poate s-ar gândi. Nu e chiar atât de simplu, pentru că asta ar însemna un mare proces în instanţă… Un om ca acesta nu are dreptul să se pretindă o autoritate morală. Asta e ceea ce afirm. Nu are dreptul…
Relaţia mea cu Gestapo este clară. Am fost deținutul lor şi am fost interogat. Relaţia lui era una diferită, pot spune, şi asta se poate vedea clar. E destul de rău ce am spus deja aici. Însă nu se poate ascunde doar acuzându-mă pe mine că îi pătez onoarea în presă, aşa cum poate s-ar gândi. Nu e chiar atât de simplu, pentru că asta ar însemna un mare proces în instanţă… Un om ca acesta nu are dreptul să se pretindă o autoritate morală. Asta e ceea ce afirm. Nu are dreptul…
Un om care, după părerea mea, e agent şi
foloseşte metode mafiote… Un astfel de om trebuie să plece…
Nu e deloc un domn, şi nici o
autoritate morală… Nu ar trebui să pretindă că e o autoritate morală…
D-l Wiesenthal a trăit în acea perioadă
în sfera de influentă nazistă fără să fie persecutat. Corect? Nu s-a ascuns şi
nu a fost persecutat, da? E clar? Probabil ştiţi, nimeni nu putea risca asta.
El nu era un „submarin“… adică se dădea
la fund şi se ascundea, ci umbla liber fără riscul persecuţiei. Cred că e
destul. Erau multe ocazii să devii agent. El nu a fost obligat să fie agent
Gestapo. Erau multe alte slujbe [14].
Ca răspuns la aceste afirmaţii şocante,
Wiesenthal a început să pregătească o acţiune în instanţă împotriva
Cancelarului. În cele din urmă, atât Wiesenthal cât şi Kreisky au dat înapoi,
evitând un conflict juridic major.
Miturile
de la Mauthausen
Înainte de a deveni faimos ca „vânător
de nazişti“, el şi-a făurit un nume ca propagandist. În 1946, Wiesenthal
publica KZ Mauthausen, o lucrare
de 85 de pagini, care conţinea schiţele lui amatoriceşti, prin care urmărea să
descrie ororile din lagărul de concentrare de la Mauthausen. Un desen prezintă
trei deţinuţi legaţi de nişte stâlpi, executaţi de germani [15].
Desenul este absolut fals (vezi foto alăturată).
A fost copiat, cu mici modificări, de pe fotografii apărute în revista Life în 1945, care prezentau executarea
prin împuşcare în decembrie 1944 a trei soldaţi germani care fuseseră capturaţi
spionând în spatele liniilor în timpul Bătăliei de la Bulge [16]. Sursa
desenului lui Wiesenthal este evidentă pentru oricine îl compară cu
fotografiile din revista Life [17].
Caracterul iresponsabil al acestei cărţi
este demonstrat şi de citarea extensiv de către Wiesenthal a presupusei
„mărturii de pe patul de moarte“ a comandantului de la Mauthausen, Franz
Ziereis, potrivit căreia patru milioane de oameni au fost gazaţi cu monoxid de
carbon în lagărul satelit de la Hartheim [18]. Această afirmaţie este total
absurdă şi nici un istoric serios al Holocaustului nu o acceptă [19]. Potrivit
„mărturiei“ lui Ziereis citată de Wiesenthal, germanii ar fi omorât alte zece
milioane în Polonia, Lituania şi Letonia [20]. De fapt, această „mărturie“ frauduloasă a fost obţinută prin
tortură [21].
După război, Wiesenthal a lucrat pentru
Biroul pentru Servicii Strategice al S.U.A. (premergător C.I.A.) şi pentru
Corpul de Contraspionaj al armatei S.U.A. (C.I.C.). De asemenea, a fost vicepreşedinte
al Comitetului Central Evreiesc din zona de ocupaţie americană din Austria [26].
„Săpun
uman“
Wiesenthal a pus în circulaţie una
dintre cele mai macabre povesti ale Holocaustului, acuzaţia că germanii ar fi
fabricat săpun din cadavrele evreilor ucişi. Conform acestei poveşti, literele
„R.I.F.“ de pe bucăţile de săpun ar fi însemnat „Grăsime evreiască pură“ („Rein judisches Fett“). În realitate, iniţialele
însemnau „Centrul Naţional pentru Aprovizionare cu Grăsime Industrială“ („Reichstelle fur industrielle Fettversorgung“)
[27].
Wiesenthal a promovat legenda despre
„săpunul uman“ în articolele publicate în 1946 în revista comunităţii evreieşti
din Austria, Der Neue Weg („Drum nou“).
Într-un articol intitulat „RIF“, el scria: «Teribilele cuvinte „transport
pentru săpun“ au fost prima oară auzite la sfârşitul lui 1942. Era la
Autoritatea Generală [Polonă], iar fabrica era în Galiţia, la Belzec. Din
aprilie 1942 până în mai 1943, 900.000 de evrei au fost folosiţi ca materie
primă în această fabrică». După ce cadavrele erau transformate în diferite materii
prime, scrie Wiesenthal, „ce rămânea, materia grasă reziduală, era folosită
pentru a fabrica săpun“.
El continuă: „După 1942, cei de la
Autoritatea Generală ştiau destul de bine ce era săpunul RIF. Lumea civilizată
nu poate crede bucuria cu care naziştii şi femeile lor de la Autoritatea
Generală se gândeau la acest săpun. În fiecare bucată de săpun ei vedeau un
evreu care fusese în mod miraculos pus acolo, astfel ca să nu devină un al
doilea Freud, Ehrlich sau Einstein“ [28].
Ca orice poveste senzaţională despre
atrocităţile comise de germani în Al Doilea Război Mondial, şi povestea cu
săpunul din cadavre de evrei a ajuns departe. Evreul Richard Würmbrand,
convertit la creştinism protestant şi devenit predicator, menţiona şi el
această poveste în predicile lui, mirându-se retoric „cum au putut germanii, un
popor, dealtfel, civilizat, să facă aşa ceva?!“
Într-un alt articol plin de imaginaţie,
scris în 1946 şi intitulat „Fabrica de Săpun Belzec“, Wiesenthal pretinde că
mase de evrei au fost exterminate folosindu-se duşuri pentru electrocutare:
Oamenii, împinşi de SS, letoni şi
ucraineni, intrau pe uşa deschisă a „băii“. Puteau intra cinci sute de persoane
odată. Podeaua „sălilor de baie“ era din metal. Din tavan atârnau duşuri. Când
sala era plină, SS-iştii dădeau drumul unui curent electric de 5.000 de volţi
prin podeaua de metal. În acelaşi timp, curgea apă din duşuri. Un ţipăt scurt şi
execuţia era gata. Un medic SS pe nume Schmidt constata printr-o ferestruică că
victimele sunt moarte. Se deschidea a doua uşă, intra „comandoul moţii“ şi
scotea rapid cadavrele. Totul era gata pentru următorii 500 [29].
Astăzi nici un istoric serios nu
acceptă poveştile cu cadavrele evreilor care erau transformate în săpun sau cu
evreii care erau electrocutaţi la Belzec (sau în altă parte).
Imaginaţia lui Wiesenthal în ale
istoriei nu se limitează la secolul 20. În cartea sa din 1973, Pânzele speranţei, el pretindea că
Cristofor Columb era de fapt un evreu, iar istorica lui călătorie din 1492
către emisfera nordică ar fi fost de fapt o căutare a unei noi patrii pentru
evreii din Europa [30].
Desigur, Wiesenthal nu se înşeală
mereu. În 1975 şi, din nou în 1993, el a recunoscut public că „pe teritoriul
german nu a existat nici un lagăr de exterminare“ [31]. El a admis implicit că
afirmaţiile făcute la Nürnberg şi în alte locuri, că Buchenwald, Dachau şi alte
lagăre din Germania ar fi fost „lagăre de exterminare“, nu sunt adevărate.
„Poveşti“
despre Eichmann
În cei peste 40 de ani de „vânat nazişti“,
rolul lui Wiesenthal în localizarea şi capturarea lui Adolf Eichmann este
deseori considerată cea mai mare realizare a sa. (Eichmann a condus
departamentul SS pentru afaceri evreieşti. A fost răpit de agenţi israelieni în
Argentina, în mai 1960, şi spânzurat la Ierusalim, după un proces intens
mediatizat.)
Isser Harel, oficialul israelian care a
condus echipa care l-a capturat pe Eichmann, a declarat fără echivoc că
Wiesenthal nu a avut „absolut nici o legătură“ cu capturarea. (Harel a fost şef
al Mossadului şi al Shin Bet, serviciile de informaţii externe şi interne ale
Israelului.) [33].
Wiesenthal nu numai că „nu avut nici un
rol“ în acţiune, a spus Harel, dar, de fapt, a pus în pericol întreaga operaţiune
Eichmann. Într-un manuscris de 278 de pagini, Harel a respins orice pretenţie a
lui Wiesenthal privind presupusul său rol în identificarea şi capturarea lui
Eichmann. Pretenţiile lui Wiesenthal şi ale prietenilor acestuia privind
presupusul rol crucial în capturarea fostului ofiţer SS, a afirmat Harel, nu au
nici un temei de fapt. Multe dintre afirmaţiile şi întâmplările descrise de
Wiesenthal în două cărţi, a spus oficialul israelian, sunt „fantasmagorii“ [34].
„Rapoartele şi declaraţiile lui
Wiesenthal din acea vreme arată fără echivoc că nu avea habar de Eichmann“, a
spus Harel [35]. (De exemplu, chiar înainte de capturarea lui Eichmann în
Argentina, Wiesenthal îl localiza prin Japonia şi Arabia Saudită.) [36].
Caracterizându-l pe Wiesenthal ca pe un
oportunist de carieră, Harel a conchis: „Toate informaţiile oferite de Wiesenthal
înainte de operaţiune au fost de valoare zero, iar uneori chiar ne-au pus pe o
pistă falsă“ [37].
Acuzaţii
gratuite în cazul Walus
Unul dintre cele mai spectaculoase
cazuri ale lui Wiesenthal l-au implicat pe Frank Walus, un american din
Chicago, născut în Polonia. Într-o scrisoare din 10 decembrie 1974, el afirma
că Walus „i-a dat pe evrei pe mâna Gestapoului“, la Czestochowa şi Kielce în
Polonia în timpul războiului. Scrisoarea a provocat o investigaţie a guvernului
S.U.A. şi un proces în instanţă [38]. The
Washington Post a analizat cazul într-un articol din 1981, numit „Nazistul
care nu era: Cum a reuşit vânătoarea de vrăjitoare a unui judecător, a presei şi
a investigatorilor să transforme un om nevinovat într-un criminal de război“.
Materialul, aparţinând Asociaţiei Barourilor Americane, afirmă:
În ianuarie 1977, guvernul SUA l-a
acuzat pe Frank Walus din Chicago că ar fi comis atrocităţi în Polonia în al
doilea război mondial.
În anii care au urmat, acest muncitor
pensionat a contractat datorii de peste 60.000 USD pentru a se apăra. El a
compărut la tribunal alături de unsprezece supravieţuitori evrei din timpul
ocupaţiei germane din Polonia, care au declarat că l-au văzut omorând copii, o
bătrână, o tânără, un cocoşat şi alţi oameni…
Dovezi zdrobitoare arată că Walus nu
numai că nu este criminal de război nazist, dar el nici măcar nu a fost în
Polonia în timpul războiului.
… Într-o atmosferă de ură şi aversiune
vecină cu isteria, guvernul a persecutat un om nevinovat. În 1974, Simon
Wiesenthal, faimosul „vânător de nazişti“ din Viena, l-a denunţat pe Walus că
„a executat acţiuni pentru Gestapo în ghetourile Czestochowa şi Kielce, şi că a
predat un număr de evrei Gestapoului“ [39].
Săptămânalul Reader din Chicago a publicat un articol detaliat despre acest caz
în 1981, numit „Persecutarea lui Frank Walus: Cum să prinzi un nazist: Guvernul
SUA dorea un criminal de război. Astfel, cu ajutorul lui Simon Wiesenthal, al
politiei israeliene, al presei locale şi al judecătorului Julius Hoffman, s-a
inventat unul” [40]. În articol se afirma:
… E logic să presupunem că „rapoartele“
primite de Wiesenthal [împotriva lui Walus] erau de fapt zvonuri… Cu alte
cuvinte, Simon Wiesenthal nu avea nici o dovadă împotriva lui Walus. Cu toate
acestea, el l-a denunţat.
În timp ce judecătorul Hoffman se ocupa
de cazul Walus, Holocaustul era subiectul favorit al posturilor de televiziune.
În acea perioadă, în aprilie 1978, Simon Wiesenthal a venit la Chicago, unde a
dat interviuri lăudându-se cu depistarea lui Walus. „Cum a contribuit vânătorul
de nazişti la prinderea lui Walus“, a scris Sun-Times
într-un articol semnat de Bob Olmstead. Wiesenthal a afirmat că „nu i s-a
întâmplat niciodată să se înşele“. „Ştiu că mii de oameni aşteaptă să greşesc“,
a spus el.
După un adevărat război juridic, omul
care a fost demonizat şi atacat fizic ca „măcelarul din Kielce“ a putut în cele
din urmă să dovedească că a petrecut anii războiului ca muncitor la o fermă din
Germania. Frank Walus a murit în august 1994, sărac lipit pământului şi plin de
amărăciune.
Obstinaţia lui Wiesenthal în cazul
Walus ar fi trebuit să-i îndepărteze aura de investigator de încredere. Însă
reputaţia lui de Teflon a supravieţuit şi acestui caz.
Erori
în cazul Mengele
Mare parte din mitul despre Wiesenthal
se bazează pe vânarea lui Joseph Mengele, doctorul de la Auschwitz, cunoscut ca
„Îngerul Morţii“. Wiesenthal pretindea cu regularitate că este pe urmele lui
Mengele. Wiesenthal a declarat că informatorii lui l-au „văzut“ sau tocmai
„l-au scăpat“ pe misteriosul doctor în Peru, Chile, Brazilia, Spania, Grecia şi
încă vreo şase locuri din Paraguay [41].
Cel mai frapant incident a avut loc în
vara lui 1960. Wiesenthal declarase că Mengele se ascunde pe o mică insulă
grecească, de unde tocmai fugise cu câteva ore înainte. Wiesenthal a continuat
să persiste în această poveste, dând şi detalii precise, chiar şi după ce un
reporter pe care îl angajase să verifice l-a informat că povestea era falsă de
la cap la coadă [42].
Potrivit unui alt raport Wiesenthal,
Mengele a pus la cale în 1960 asasinarea uneia dintre fostele sale victime, o
femeie chipurile sterilizată la Auschwitz. După identificarea ei si a
tatuajului specific lagărului, la un hotel din Argentina unde locuia şi el,
Mengele ar fi aranjat omorârea ei de teamă că femeia l-ar fi putut da de gol.
S-a dovedit însă că femeia nu fusese niciodată într-un lagăr de concentrare, că
nu avea nici un tatuaj, că nu-l întâlnise niciodată pe Mengele şi că decesul ei
a fost un accident pe munte [43].
Mengele cina regulat la cele mai fine
restaurante din Asuncion, capitala Paraguayului, afirma Wiesenthal în 1977, şi
chipurile se plimba prin oraş cu o armată de gărzi de corp, într-un Mercedes
negru [44].
Wiesenthal anunţa, în 1985, că este
„100 la sută sigur“ că Mengele se ascunde în Paraguay şi acuza familia Mengele
din Germania că ar şti unde anume se află acesta. S-a dovedit, însă, că
Wiesenthal bătea câmpii. S-a stabilit definitiv că Mengele murise în 1979 în
Brazilia, unde trăise ani de zile într-o sărăcie anonimă [45].
Ambasadorul Israelului în Paraguay
între 1968 şi 1972, Benjamin (Benno) Varon, a remarcat în 1983 despre campania
Mengele: „Wiesenthal face declaraţii periodice cum că urmează să-l prindă,
probabil pentru a obţine fonduri pentru activităţile sale, iar numele lui
Mengele este întotdeauna bun pentru prins peşti“. Wiesenthal „a eşuat
lamentabil“ în cazul Mengele, a afirmat diplomatul cu altă ocazie [46]. Despre
cazul Mengele, fostul şef al Mossad a opinat că „nebunia lui Wiesenthal frizează
patologicul“ [47].
În realitate, marele dosar Mengele de
la Centrul de Documentare al Wiesenthal de la Viena era un maldăr de informaţii
inutile, care, în opinia lui London Times,
„contribuiau la susţinerea mitului său auto-făurit, oferind o măruntă satisfacţie
celor care păreau să aibă nevoie de un răspuns final în problema lui Mengele“ [48].
În viziunea lui Gerald Posner şi John
Ware, coautori ai cărții Mengele: Povestea completă, Wiesenthal a
petrecut ani de zile cultivându-şi cu asiduitate „o imagine mitică de detectiv
neobosit, pornit pe urmele unui omnipotent şi sinistru Mengele şi a unei uriaşe
reţele naziste“. Graţie „abilităţii sale de a juca în faţa galeriei“, au
conchis Posner şi Ware, Wiesenthal „şi-a compromis definitiv credibilitatea“ [49].
„Incompetenţă
şi aroganţă“
Eli Rosenbaum, un oficial din cadrul
Biroului pentru Investigaţii Speciale al guvernului S.U.A., responsabil cu
„vânarea de nazişti“ şi investigator pentru Congresul Evreiesc Mondial, a
analizat cu atenţie reputaţia de „vânător de nazişti“ pe care şi-a cultivat-o
Wiesenthal, într-o carte din 1993, intitulată Trădarea [50]. De exemplu, afirmă Rosenbaum, „toate rapoartele lui
Wiesenthal îl plasau pe Mengele prin toate ţările din America Latină, mai puţin
în cea în care se afla de fapt – Brazilia“ [51].
Wiesenthal, scrie Rosenbaum, este un
investigator „patetic de ineficient“, care „a depăşit de mult bufoneria şi
închipuirea de sine“. Mare parte din ilustra sa carieră, a afirmat Rosenbaum, e
caracterizată de „incompetenţă şi aroganţă“ [52].
Bruno Kreisky şi-a concentrat
atitudinea faţă de acest „vânător de nazişti“ în aceste cuvinte:
Inginerul Wiesenthal, sau ce-o fi el,
mă urăşte pentru că ştie că îi detest activitatea. Grupul Wiesenthal este o
mafie cvasi-politică care lucrează împotriva Austriei folosind metode josnice.
Wiesenthal este cunoscut ca o persoană care nu prea iubeşte adevărul, care nu e
prea selectiv în metodele sale şi care foloseşte şmecherii. Pretinde că este
„vânătorul lui Eichmann“, deşi toată lumea ştie că aceasta a fost acţiunea unui
serviciu secret, iar Wiesenthal încearcă doar să se laude cu asta [53].
„Comercializarea“
Holocaustului
Centrul Wiesenthal din Los Angeles îi
plăteşte „vânătorului de nazişti“ de la Viena suma anuală de 75.000 de dolari
pentru folosirea numelui său, a declarat în 1988 directorul Muzeului
Holocaustului Yad Vashem din Israel.
Atât Centrul, cât şi Wiesenthal
„comercializează“ şi „vulgarizează“ Holocaustul, a adăugat directorul.
Wiesenthal a avansat cifra de „11
milioane care au fost omorâţi în Holocaust – şase milioane de evrei şi cinci
milioane de ne-evrei“, a declarat oficialul de la Yad Vashem. Întrebat de unde
a scos aceste cifre, Wiesenthal a răspuns: „Ne-evreii nu dau atenţie dacă nu le
menţionezi şi pe victimele lor“. Wiesenthal „a ales «cinci milioane (ne-evrei)»
pentru că dorea un număr «diplomatic», unul care să indice un număr mare de
victime printre ne-evrei, dar nicidecum unul mai mare decât al evreilor…“ [54].
„Wiesenthal şi Centrul din Los Angeles
care îi poartă numele nu fac altceva decât să vulgarizeze Holocaustul“, comenta
The Jewish Press, un săptămânal care
se pretinde a fi cel mai mare ziar de limbă engleză al comunităţii evreieşti
din America.
În ultimii ani, Wiesenthal a fost
preocupat de creşterea efectului pe care îl are revizionismul la adresa
Holocaustului. În „Mesaj de la Simon Wiesenthal“, publicat de Centrul care îi
poartă numele, el spunea: „Astăzi, când văd creşterea antisemitismului aici în
Europa… popularitatea lui Le Pen, a lui David Duke, a revizioniştilor
Holocaustului, sunt convins mai mult ca oricând de nevoia unui Beit Hashoah –
Muzeu al Toleranţei“ la Los Angeles [55].
Wiesenthal este întrebat frecvent de ce
nu îi iartă pe cei care i-au persecutat pe evrei. Răspunsul lui constant este
acela că deşi el îi poate ierta în nume propriu pe aceştia, nu are dreptul să-i
ierte în numele altora [56]. Pe baza acestei logici complicate, însă, el nu are
nici dreptul de a acuza şi a persecuta pe cineva în numele altora. Wiesenthal
nu şi-a limitat niciodată „vânătoarea“ la cei care l-au persecutat pe el
personal.
„Mânat
de ură“
Este dificil de spus ce anume îl
motivează pe acest om. Caută faimă şi aprecieri? Sau încearcă doar să mascheze
un episod ruşinos din trecutul său?
În mod evident, lui Wiesenthal îi plac
aprecierile pe care le primeşte. „Este un om cu un ego puternic, mândru de mărturiile despre sine şi de laudele
primite“, menţionează Los Angeles Times
[57]. Bruno Kreisky a oferit o explicaţie mai simplă. El a spus despre
Wiesenthal că este „mânat de ură“ [58].
Din perspectiva înşelătoriilor,
minciunilor şi incompetentei sale dovedite, laudele deşănţate aduse acestui om
vrednic de dispreţ sunt o tristă reflecţie a coruptibilităţii venale şi a
auto-înşelătoriei vremurilor noastre.
Note
1.
Quoted in: M. Weber, „'Nazi Hunter' Caught Lying“,
The Spotlight (Washington,
DC), Oct. 26, 1981, p. 9.
2.
Interrogation of S. Wiesenthal on May 27 and 28,
1948, conducted by Curt Ponger of the Interrogation Branch of the Evidence
Division of the Office (U.S.) Chief of Counsel for War Crimes. Interrogation
No. 2820. On file at the National Archives (Washington, DC), „Records of the
U.S. Nürnberg War Crimes Trials Interrogations, 1946-49“, Record Group 238,
microfilm M-1019, roll 79, frames 460-469 and 470-476. Also cited in: „New
Documents Raise New Doubts About Simon Wiesenthal's War Years“, The Journal
of Historical Review, Winter 1988-89 (Vol. 8, No. 4), pp. 489-503.
3.
PCIRO (International Refugee Organization, Austria)
"Application for Assistance" filled out and signed by Wiesenthal.
Dated Jan. 16,1949. (This was a trial exhibit in the Walus court case.
Photocopy in author's possession.)
4.
Simon Wiesenthal, The Murderers Among Us: The
Simon Wiesenthal Memoirs. Edited by Joseph Wechsberg. (New York: McGraw
Hill, 1967)
5.
Interrogation of S. Wiesenthal, May 27, 1948,
pp. 1-2.
6.
The Murderers Among Us, p. 27.
7.
The Murderers Among Us, pp. 29-35.
This account is not inconsistent with his 1948 and 1949 statements; See also:
Simon Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: Grove Weidenfeld:
1989), pp. 7-9.
8.
Interrogation of May 27, 1948, p. 2. In a signed
1945 statement, Wiesenthal wrote: „... I escaped on October 18, 1943, from the
Lemberg [Lvov]
hard labor camp where I was kept as a prisoner during my two years of labor at
the railroad works... and went into hiding until joining Jewish partisans on
November 21, 1943, who operated there. It was while fighting in the partisan
ranks against the Nazis that we managed to collect and bury for safekeeping
considerable amount of evidence... When the partisans were dispersed by the
Germans I fled to Lemberg on February 10, 1944, and again went into hiding. On
June 13, 1944, I was found during a house to house search and was immediately
sent to the famous Lacki camp, near that city...“ Source: „Curriculum Vitae of
Ing. Wiesenthal, Szymon“. SHAEF, Subject: War Crimes, July 6, 1945. Records of
USAEUR, War Crimes Branch, National Archives (Suitland, Maryland), Records Group 338, Box 534, Folder
000-50-59. Wiesenthal's alleged partisans activities are also recounted in Alan
Levy, The Wiesenthal File (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), pp.
50-53.
9.
Interrogation of May 28, 1948, pp. 1-2.
10.
Interrogation of May 28, 1948, p. 5.
11.
The Murderers Among Us, pp. 35-37.
12.
The Murderers Among Us, pp. 37-38;
Interrogation, May 27, 1948, p. 2, and May 28, 1948, p. 5; A. Levy, The
Wiesenthal File (1994), p. 54.
13.
The Murderers Among Us, pp. 39-44;
Interrogation, May 27, 1948, pp. 2-3.
14.
Interview with foreign journalists in Vienna, Nov. 10, 1975.
Text published in: „War Wiesenthal ein Gestapo-Kollaborateur?“, Profil
(Vienna), No. 47, Nov. 18, 1975, pp. 16, 22-23; Reprinted in: Robert H.
Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation (Vienna: 1982), pp. 215-218,
222-223; Quoted in part in A. Levy, The Wiesenthal File (1994), p. 349,
and in, S. Wiesenthal, Justice Not Vengeance (New York: 1989), pp. 7,
299. Kreisky was not alone in charging that Wiesenthal had collaborated with
the German Gestapo. Wim Van Leer, columnist for the English-language daily
Jerusalem Post, stated in May 1986 that a high-level police official in Vienna, citing
confidential police records, had told him during the early 1960s that these and
other charges against Wiesenthal were true. Source: J. Bushinsky, „Nazi hunter
sues over charges of links to Gestapo“, Chicago Sun-Times, Jan. 31,
1987.
15.
Simon Wiesenthal, KZ Mauthausen (Linz and
Vienna: Ibis-Verlag, 1946). Facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon
Wiesenthal: Dokumentation (Vienna:
1982), p. 64.
16.
„Firing Squad“, Life magazine, US edition,
June 11, 1945, p. 50.
17.
M. Weber and K. Stimely, „The Sleight-of-Hand of
Simon Wiesenthal“, The Journal of Historical Review, Spring 1984 (Vol.
5, No. 1), pp. 120-122; D. National-Zeitung (Munich), May 21, 1993, p. 3.
18.
S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946). See
also facsimile reprint in: Robert H. Drechsler, Simon Wiesenthal:
Dokumentation (Vienna:
1982), pp. 42, 46. This "confession" is a somewhat altered version of
Nuremberg
document NO-1973; A new edition of Wiesenthal's 1946 book has been published
under the title Denn sie Wussten, was sie tun: Zeichnungen und Aufzeichnungen
aus dem KZ Mauthausen (Vienna: F. Deuticke, 1995). I am grateful to Robert
Faurisson for bringing this to my attention. He points out in a July 1995 essay
that Wiesenthal has deleted from this new edition both the "death bed
confession" of Ziereis as well as his drawing of the three Mauthausen
inmates.
19.
According to the Encyclopaedia Judaica („Mauthausen“,
Vol. 11, p. 1138), a grand total of 206,000 persons were inmates of Mauthausen
and its satellite camps (including Hartheim) at one time or another.
20.
S. Wiesenthal, KZ Mauthausen (1946).
Facsimile reprint in: R. Drechsler, Simon Wiesenthal: Dokumentation, p.
47.
21.
R. Faurisson, „The Gas Chambers: Truth or Lie?“,
The Journal of Historical Review, Winter 1981, pp. 330, 361. See also:
Hans Fritzsche, The Sword in the Scales (London: 1953), p. 185; Gerald
Reitlinger, The Final Solution (London: Sphere, pb., 1971), p. 515; M.
Weber, "The Nuremberg Trials and the Holocaust," The Journal of
Historical Review, Summer 1992 (Vol. 12, No. 2), p. 182.
22.
USA Today, April 21,
1983, p. 9A.
23.
The Murderers Among Us, p. 44.
24.
Evelyn Le Chene, Mauthausen: The History of a
Death Camp (London:
1971), pp. 166-168 and 190-191.
25.
„Mauthausen“,
Encyclopaedia Judaica (New York and Jerusalem: 1971), vol. 11, p. 1138.
26.
C. Moritz, ed., Current Biography 1975
(New York: H.W. Wilson, 1975), p. 442; Wiesenthal interrogation of May 27,
1948, p. 3.
27.
Mark Weber, „Jewish Soap“, The Journal of
Historical Review, Summer 1991 (Vol. 11, No. 2), pp. 217-227; See also:
Robert Faurisson, „La savon juif“, Annales d'Histoire Revisionniste
(Paris), No. 1, Printemps 1987, pp. 153-159.
28.
Der Neue Weg (Vienna), No. 17/18, 1946, pp. 4-5. Article
entitled „RIF“ by „Ing. Wiesenth“ (Simon
Wiesenthal).
29.
Der Neue Weg (Vienna), Nr. 19/20, 1946, pp. 14-15. Article
entitled „Seifenfabrik Belsetz“ („Belzec Soap Factory“), by „Ing. S. Wiesenth“.
30.
S. Wiesenthal, Sails of Hope (Macmillan,
1973).
31.
Letters by Wiesenthal in Books and Bookmen
(London), April
1975, p. 5, and in Stars and Stripes (European edition), Jan. 24, 1993,
p. 14. Facsimile of Stars and Stripes letter in The Journal of
Historical Review, May-June 1993, p. 10; In 1986 Wiesenthal lied about his
1975 statement. In a letter dated May 12, 1986, to Prof. John George of Central
State University in Edmond, Oklahoma (copy in author's possession),
Wiesenthal wrote: „I have never stated that 'there were no extermination camps
on German soil.' This quote is false, I could never have said such a thing“.
32.
For example, in a letter (dated Sept. 13, 1993),
published in The New York Times, Sept. 29, 1993, Wiesenthal boasted: „I
succeeded in putting a number of Nazis on trial who had perpetrated horrendous
crimes in the Nazi era, including Adolf Eichmann, Franz Stangl, Gustav
Wagner,...“
33.
S. Birnbaum, „Wiesenthal's Claim on Eichmann
Disputed by Former Mossad Head“, Jewish Telegraphic Agency Daily News
Bulletin (New York),
April 4, 1989. (Dispatch dated April 3).
34.
J. Schachter, „Wiesenthal had no role in
Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint
in Christian News, May 27, 1991, p. 19. See also: Ruth Sinai, „Wiesenthal's
role in Eichmann's capture disputed“, Associated Press, The Orange County
Register, Feb. 25, 1990, p. A 26; L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal Helped
a Secret Nazi“, Forward (New York), Sept. 24, 1993, pp. 1, 3.
35.
J. Schachter, The Jerusalem Post, May 18,
1991 (cited above). Facsimile in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
36.
Arnold Forster, Square
One (New York: 1988), pp. 187-189. (Forster was general counsel of the
Anti-Defamation League, a major Zionist organization.)
37.
J. Goldberg, „Top Spy Says Wiesenthal Lied About
His Exploits“, Forward (New
York), Nov. 12, 1993, pp. 1, 4; R. Sinai, „Wiesenthal's
role...“, The Orange County Register, Feb. 25, 1990 (cited above).
38.
Michael Arndt, „The Wrong Man“, The Chicago
Tribune Magazine, Dec. 2, 1984, pp. 15-35, esp. p. 23; Charles Ashman and
Robert J. Wagman, The Nazi Hunters (New York: Pharos Books, 1988), pp.
193-195.
39.
„The Nazi Who Never Was“, The Washington Post, May
10, 1981, pp. B5, B8.
40.
„The Persecution of Frank Walus“, Reader
(Chicago), Jan. 23, 1981, pp. 19, 30. After Wiesenthal was ultimately proven
wrong in a similar case in Canada, the Toronto Sun newspaper commented in an
editorial: „It seems that material provided by professional Nazi hunter Simon
Wiesenthal is wrong, but repeated anyway [in the media]“. (Quoted by M. Weber
in The Journal of Historical Review, Spring 1984, pp. 120-122.)
41.
Gerald L. Posner and John Ware, Mengele: The
Complete Story (New York: Dell, 1987), pp. 220-221; Gerald Astor, The
'Last' Nazi: The Life and Times of Dr. Joseph Mengele (Toronto: Paperjacks,
1986), p. 202.
42.
G. Posner and J. Ware, Mengele: The Complete
Story (cited above), p. 220.
43.
G. Posner and J. Ware, Mengele (cited
above), pp. 179-180; G. Astor, The 'Last' Nazi (cited above), pp.
178-180.
44.
Time magazine, Sept. 26,
1977, pp. 36-38. Cited in: G. Posner and J. Ware, Mengele (cited above),
p. 219.
45.
„Hunting the 'Angel of Death'“, Newsweek,
May 20, 1985, pp. 36-38. See also: M. Weber, „Lessons of the Mengele Affair“, Journal
of Historical Review, Fall 1985 (Vol. 6, No. 3), p. 382. On Wiesenthal's
distortion of truth in the Mermelstein-IHR case, see: M. Weber, „Declaration“, Journal
of Historical Review, Spring 1982 (Vol. 3, No. 1), pp. 42-43; M. Weber, „Albert
Speer and the 'Holocaust'“, Journal of Historical Review, Winter 1984
(Vol. 5, Nos. 2-4), p. 439.
46.
Midstream, Dec. 1983, p. 24. Quoted in: G.
Posner and J. Ware, Mengele (cited above), p. 219; Los Angeles Times,
Nov. 15, 1985, p. 2.
47.
J. Schachter, „Wiesenthal had no role in
Eichmann capture“, The Jerusalem Post, May 18, 1991. Facsimile reprint
in Christian News, May 27, 1991, p. 19.
48.
Tom Bower in The Times (London), June 14, 1985, p. 14. Quoted in: G.
Posner and J. Ware, Mengele (cited above), pp. 222-223.
49.
G. Posner and J. Ware, Mengele (cited
above), pp. 222-223.
50.
Betrayal, by Eli M. Rosenbaum,
with William Hoffer. Published in 1993 by St. Martin's Press (New York). Reviewed by
Jacob Heilbrunn in The New York Times Book Review, Oct. 10, 1993, p. 9.
51.
Quoted in L. Lagnado, „How Simon Wiesenthal...“,
Forward (New York),
Sept. 24, 1993, p. 3.
52.
The New York Times Book Review, Oct. 10,
1993, p. 9; Forward (New York),
Sept. 24, 1993, p. 3.
53.
„Was hat Wiesenthal zu verbergen?“, D.
National-Zeitung (Munich),
Nov. 11, 1988, p. 4.
54.
David Sinai, „News We Doubt You've Seen“, The
Jewish Press (Brooklyn,
NY), Dec. 23, 1988. Based on
report in the Israeli newspaper Ha'aretz, Dec. 16, 1988.
55.
„A
Message from Simon Wiesenthal“, Response: The Wiesenthal Center
World Report, Winter 1992, p. 11.
56.
Charles Ashman and Robert J. Wagman, The Nazi
Hunters (New York: Pharos Books, 1988), p. 286; A. Popkin, „Nazi-Hunter
Simon Wiesenthal: 'Information is Our Best Defense'“, Washington Jewish Week,
Oct. 29, 1987, p. 2.
57.
Quoted in: M. Weber, The Spotlight, Oct.
26, 1981, p. 9.
58.
Quoted in D. National-Zeitung (Munich), July 8, 1988, p. 7, and in, R. Drechsler, Simon
Wiesenthal: Dokumentation (Vienna:
1982), p. 199.
Ediţia originală, din iarna 1989-1990:
Ediţia iniţială, traducerea din 10 şi 16 iulie 2004:
Între timp, articolul
lui Michael Leidig a fost republicat şi în alte cîteva reviste on line.
P.S. Scrisoarea deschisă a fost
depusă pentru d-l premier Victor Ponta cu nr. 2141/12.12.2012; pentru d-na Mona
Pivniceru, ministrul Justiţiei, cu nr. 120466/12.12.2012; pentru d-l Puiu
Haşotti, ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, cu nr. 5410/12.12.2012; pentru d-l ambasador
George Maior, directorul S.R.I., cu nr. 46540/12.12.2012.
