CRONICA UNOR TIMPURI NEMERNICE
Nemernice sunt timpurile de astăzi când românii se
denigrează unii pe alţii pentru a ajunge la râvnita
masă cu plăcinte. Românul este capabil de a-şi tăia
craca de sub picioare, numai pentru a-şi satisface
nevoia ticăloasă de a-şi bârfi conaţionalul? Nu, românul se simte un damnat sub soare, mai prejos de alte rase şi popoare. El voieşte cu disperare a se piti sub
scutul protector al străinului, de aceea arată cu degetul către alt român de
care nu încape: „Eu sunt bun şi drăguţ, el e
răzvrătit şi rău”.
Oricum nu contează că străinul se nedumereşte dacă slugarnicul e român sau antiromân. În lipsa unor conducători bravi şi vrednici românii se simt neprotejaţi şi fără nume, reacţionează cu nemernicie, după
exemplul conducătorilor fără har. Poporul român a supravieţuit ca insulă latină în estul Europei pentru că au avut conducători de
seamă. Drumul martirilor a fost singular în istorie, deoarece domnitorii se
jertfeau pentru supravieţuirea neamului. Acum supravieţuiesc conducătorii şi românii care arată cu degetul
către alţi români.
Cândva necazurile românilor erau ascultate de
către domnitori. În „O samă de cuvinte”, cronica lui Ion Neculce, aflăm că
moldoveanul s-a lăudat către muntean: „Frate,
domnitorul va asculta plângerile şi urmaşilor urmaşilor mei”. Cu alte cuvinte straşnicul domnitor Ștefan ar fi tăiat capul unui
copil de casă ca să-l facă ceasul său deşteptător când
vor plânge urmaşii. Munteanul s-a lăudat şi el: „Bre, meşterul
zidar Manole a zidit-o pe nevasta lui de vie în zidurile mânăstirii lui
vodă-Negru. Copiii mei se vor duce la maica Ana şi vor
plânge, Negru vodă se va trezi şi-i va
decăpăţâna pe nemernici”.
Aşadar, românii
din acele timpuri aveau credinţa că
domnitorul îi ascultă şi-i protejează. Apoi au venit
timpurile când plânsul a fost interzis. În timpurile ceauşiste românul deprinsese obiceiul de a se veseli în ascuns: „Măi Bulă, Ceauşescu ne face publicitate pozându-se cu şefii de
state ale lumii, noi hai să ne întregim raţia
alimentară sub ochii vigilenţi ai
securităţii”. Pe atunci românii făceau troc de produse,
fiecare schimba cu vecinul ce putuse scoate pe poarta uzinei unde lucra.
Apoi ruşii au făcut
perestroika, după ce-au jefuit celelalte popoare din lagărul socialist s-au
retras în vizuină precum moş Martin ce acumulase rezerve de
grăsime pentru „iernat”. Românii în lipsa unor conducători de seamă s-au
nemernicit. În anii perestroikăi lui Iliescu şi a
altor nechemaţi poporul român a tăcut pentru că nu a priceput
nimic. Toate cele ce le lucrase şi le zidise
erau vândute pe nimic sau aruncate la gunoi. Cei ce le cumpăraseră pe nimic
i-au judecat pe români zicându-le hoţi, adică, cum
îndrăznea românul să-şi ia o pâine din munca lui?
Propagandiştii noilor timpuri le-au poruncit
românilor să plângă în ascuns : „În stradă să nu ieşiţi, căci gardienii noştri
sunt cu ochii pe voi”.
Iată timpuri cu adevărat nemernice, când românul a
ajuns să se gudure pe lângă vreun stăpân. Timpuri când românul nu încape de
român, nici acasă, nici prin ţări străine.
.
Elena Toma, 09.08.2013.
