joi, 15 ianuarie 2015

Traian Bădulescu – Şuţeanu - Sentimentul naţional, Eminescu şi poeţii martiri


Cel mai folosit portret al lui Eminescu
executat de pictorul A. Bordenache
în anul 1941, şi care a apărut în 1944
în ediţia bibliofilă a lui M. Toneghin
Vedeţi "Sămănătorul" 6(7) iun. 2014

SENTIMENTUL NAŢIONAL ŞI CREŞTIN ÎN OPERA LUI  EMINESCU ŞI A POEŢILOR MARTIRI

    „Eminescu este expresia supremă a Neamului Românesc”, au spus - de peste 100 de ani - învăţătorii, profesorii de limba română şi de istorie la catedră, scriitorii şi ziariştii în presă, radio şi televiziune.
     Remarca descoperitorului său, marele om de cultură Titu Maiorescu, atunci când spune: „Naţiunea trăieşte, în primul rând, prin manifestările sale de cultură spirituală”, ne îndreptăţeşte să adăogăm că acest sentiment se trăieşte plenar, mai ales, în întâlnirile publice la datele memorabile ale Neamului.
      Deşi se crede că acum „ştim totul despre Eminescu”, realitatea ne arată că sunt printre noi oameni , - chiar români - , care încă n-au auzit de el, (ba chiar unii nu ştiu nici cum ni se cheamă ţara!) datorită felului de a se fi făcut educaţie în comunism, dar mai ales „stării de ceaţă tulbure”, a celor 21 de miniştri ai învăţământului din perioada aceasta ambiguă „de tranziţie”. O foarte mare cauză se află în existenţa la cârma ministerului culturii a unor oameni formaţi sub „lumina orbitoare” a realismului socialist, unii dintre ei chiar nefiind de etnie daco-română…
       Rolul intervenţiei noastre, prin acest eseu, este de a ne reaminti  cum a fost văzut primul nostru poet naţional de către marii noştri oameni ce cultură. Iată cum l-a definit  istoricul Nicolae Iorga: „Omul deplin al culturii româneşti” iar filozoful Constantin Noica, în cartea pe care i-a închinat-o, observă că în opera acestuia sălăşluieşte „sentimentul românesc al fiinţei”…În care intră, - bineînţeles,- latura creştină, unde  poetul ortodox Nichifor Crainic îl numeşte: „geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea ardorii, (prin referire la sone-tul închinat Fecioarei Maria),  şi „ pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumină al Luceafărului”.  Latura aceasta este redată şi mai explicit de către exegeta sa ,profesoara Zoe Dumitrecu Buşulenga, cea care i-a urmărit viaţa de la naştere la sfârşire. „Mihai, - zice,- a dobândit primele învăţături de la preotul satului…ceilalţi dascăli i-au fost natura şi satul”. Din învăţăturile adăogate prin studii, Kant a fost cel care l-a tulburat cel mai mult, zice în altă formă, profesoara devenită maică la unul din schiturile Moldovei.  Astfel şi-a întărit credinţa în Cel de Sus de unde iubirea i-a rămas ca esenţă a existenţei. „Iubirea i-a rămas un principiu cosmic, armonizator al lumii, forţa creatoare născătoare de demiurgie în artist” , cum o are numai Dumnezeu.  „Concluzia terestră asupra tuturor avataruri-lor vieţii, exprimatorul gândirii şi simţirii noastre îl găseşte tot acasă şi ne-o spune în articolul intitulat  Paştele, unde zice: „Să mâncăm dis de dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem  Stăpânului şi să vedem pe Hristos, Soarele  luminând viaţa tuturor, răsărind”…
        Pentru a înţelege referirea noastră aici şi la poeţii  martiri ai neamului, vom continua pe firul vieţii ultrascurte a lui Eminescu, pentru a ajunge la  kantianismul său funciar , de unde trecem la adevărul dureros,care ne arată că, după Kant a venit Karl Marx ca „o stafie care bântuie prin Europa”, materializată în  maleficul „mani-fest comunist”,în el cu venin conceptual, antiuman, adus nouă de către cei doi alogeni, fugiţi din Rusia de frica ohranei, poliţia secretă a ţarului. După  ce se aşază la Iaşi, alogenii Constantin Dobrogeanu Gherea, (în realitate Katz), şi Vasili Ivanovici,publică pentru prima dată acest manifest destabilizator  a structurilor omenirii.(Se cuvine să amintim că acel Vasili Ivanovici devine Vasile Penu, prin căsătoria şmecheră cu o ţărancă din satul  Ulmeni de lângă Olteniţa), nimeni altul  decât bunicul marelui şurubar , contemporan nouă, Ion Ilici Iliescu, al cărui tată, aflat între primii „ilegalişti” comunişti din România , merge mai departe şi-şi schimbă şi numele în românescul Iliescu!...
       În următorul paragraf vom arăta  că, după abolirea monarhiei prin lovitura de stat dată de pcr, la 3o decembrie 1947, - ajutat enorm de utc! unde primii secretari i-au fost Ceauşescu şi Iliescu,- în primul guvern comunist, prezidat de trădătorul de clasă moşierească şi de neam Petru Groza, ministru culturii a fost israelitul Leonte Răutu, cel care, ajutat de conaţionalii săi Mihail Novicov, Nicolae Moraru, Ovid Crohmălniceanu, (Crohman!), Silviu Brucan (Brukner), şi o întreagă pleiadă de „noi scriitori”, dintre care A.Toma,( cel fără prenume ştiut, poate Aiţic), îi ia locul lui Eminescu, Neamul devine „popor muncitor” iar religia „o frază de dânşii inventată”, primi dintre aceştia„teoretizează” noua metodă de lucru a „realismului socialist” iar moşulică acesta cu nume de apostol vine şi cu fiul său Sorin Toma, cel mai tare critic „oficial”, şef al ziarului Scânteia, unde publică aroganţa „Putrefacţia poeziei şi poezia putrefacţiei”, cu atac direct la poezia naţional-creştină a lui Arghezii şi apoi asupra tuturor scriitorilor naţiunii, deveniţi peste noapte interzişi. Dintre cei care erau în viaţă şi n-au renunţat la viziunea lor asupra vieţii şi a lumii, fiinţele lor fizice au ajuns în cele 46 de închisori şi cele 72 de lagăre de muncă forţată, unde, la „sugestia-ordin” a lui Stalin ,Ana Pauker , prin muncitorul sfertodoct Gheorghiu-Dej , aceste prea numeroase locuri de detenţie sunt umplute cu elita militară, culturală, spirituală şi  economică a ţării. Peste 4.000.000 de români, din ţară şi din Basarabia şi Bucovina, sunt luaţi noaptea din pat, şi duşi  unii către lagăre şi puşcării, iar cei de sub ocupaţia sovietică - direct în Siberia de gheaţă.
    Mai mulţi de 2.000.000 nu s-au mai întors niciodată acasă
     Rezultatul acestui dezastru este apariţia unui Nicolae Labiş, - copil naiv din nordul Moldovei, care scrie  despre „evul aprins” al comunismului, cu ameninţarea că „cei care nu ard dezlănţuiţi ca noi, în flăcările sale se destramă!” iar Păunescu laudă până la imbecilizare partidul , - sistemul!, - făcând din doi sfertodocşi „genii” naţional-comuniste. pentru ca  năucul întru  preamărire, să ajungă chiar senator în „perioada inerţială de tranziţie, şi - culmea! - să fie înmormântat cu onoruri militare şi chiar cu „un sobor” de preoţi…
     De unde au plecat toate acestea?
     Să nu uităm că totul a pornit de la admiterea celor două mari personalităţi a culturii române din anii cei mai întunecaţi de sub ocupaţia sovietică. Doctorul endocrinolog, savant de renume mondial atunci, Constantin I. Parhon, (cel care,ca şi mine şi Nichita Stănescu şi Eugen Simion, a absolvit celebrul liceu „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, şcoală care, în vremea noastră, după reforma învăţământului din 1949, a devenit Ion Luca Caragiale). Acesta intră în politică şi admite să fie numit, - şi deloc ales,- primul preşedinte al consiliului de stat, cum s-a numit de atunci consiliul de coroană. Lângă el se aliniază marele povestitor  moldovean, pe atunci patriarh al literelor româneşti, care primeşte „îndemnul” să scrie ceva pozitiv despre „măreaţa uniune sovietică”, şi se apucă şi  chiar scrie compromiţătoarea şi descalificanta carte  „Lumina vine de la răsărit”, lăudând ţara în care  mujicii, ofiţerimea  şi marea cultură rusă erau într-un lagăr sufocant. El se repede apoi, - neapărat pentru bani!,(ştiu asta pentru că eram „puştiul” corector la editura tineretului a cc al utc care-i duceam banii acasă)- şi scrie cele două cărţi, dureros de neadevărate, sociologic vorbind, romănelul „Păuna mică”,,(cu lauda abulică a satului tulcean, care trece primul şi vesel la colectivizare), apoi „celebrul” în epocă, romanul îndoctrinării ţărănimii „Mitrea Cocor”…Săracii,- şi sărăcăcioşii  intelectuali, (pe vremea aceea cică ar fi fost „intelectuali de stânga”) - Zaharia Stancu, din Salcia de Bărăgan şi pidosnicul fizic şi intelectual Mihai Beniuc, (un prim Boc al plaiurilor ardelene), profesor el de nu ştim ce ştiinţe exacte de la Sebeş Alba), se apucă ei să fie primii care scriu în „metoda realismului socialist”, răspunzând primii la „comanda socială” dată de pcr, unul luând chiar primul premiu de stat pentru romanul supersărăcimii „Desculţ” iar Beniuc se remarcă prin lozincarda poezie „Mărul de lângă drum”,(care a dat şi titlul unei plachete de versuri), măr în care „numai mere roşii ard”… care-i ardeau pe ţărani la ficaţi…
     De aici numărul făcătorilor de texte literare, după ”noua” metodă de creaţie  a „realismului socialist”, (care, cică i-ar fi urmat „în mod firesc” realismului critic), a crescut aberant, ca al ciupercilor după ploaie. Cine vrea să-i vadă „imortalizaţi” ca şurle care au umblat nemernic la structura intimă a neamului nostru , este invitat să dea  răsfoire imenselor  patru volume „Scriitorii români de azi”, carte chinuită ca un contabil de către colegul meu de clasă Eugen Simion, grav abătut de la ţărănia noastră, dându-se cu „ăia”.(„N-am avut ce să fac, mi zice, a trebuit să fiu chiar membru pcr, - ca si George Călinescu,- astfel n-aveam cum să predau limba şi literatura noastră patru ani la Sorbona)…
      (Întrucât unul ca mine nu mai are timp, - biologic vorbind,- să scrie „cartea adevărată” despre un Eugen Barbu, Nicolae Breban, Petre Dumitriu, Marin Preda, (cel de început,cu „Desfăşurarea” şi Morometele antichiabur şi „justiţioar”, în sensul marxist), motiv pentru care rog tinerimea din facultăţile de filologie să se aplece temeinic asupra acestui aspect grav şi definitoriu pentru starea noastră de rătăcire ideatică şi culturală în care plutim, la mâna unor  „descurcăreţi”, filozofişti care au înfiinţat cea mai mare editură. cu zeci de librării prin ţară, din care pleacă o literatură evazionistă, culturalistă şi fals modernistă, care duce tot mai la fund marea noastră cultură naţională, unde literatura are rol central şi principal în relimpezimea sufletelor noastre).
     În estimp…elita ni s-a subţiat enorm în închisori. Din cei 200.000, câţi s-au mai regăsit la începutul anului 1990,- dintre cei eliberaţi în 1964-, în prezent dacă mai sunt vreo 3.000…Şi aceştia încă nu au loc şi dezlegare a fi văzuţi pe undeva..
    Gestul noului preşedinte, de a acorda cea mai mare distincţie de stat celor ce supravieţuiesc, prin înmânarea  ei preşedintelui de acum a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi, a şi primit riposta perversă de afară, prin scrisul de  protest cu venin a celui care a fost pus de fostul preşedinte să scrie un fel de text din care să reiasă că, „uitaţi, Europă: şi noi am condamnat comunismul”. ( Acel „protest” a fost veştejit de noi în articolul Fitiligii periculoşi”, imortalizat în revista „Semănă-torul”). În realitate, acea „condamnare de formă a comunismului” a fost o zicere la general, citită fără chef de fostul preşedinte Băsescu, (el însuşi fost mare comunist, cu funcţie de director în sistem), cu grijă de a nu pronunţa nici un nume, deoarece sala parlamentului „era încă plină de ei.”
     In periplul meu prin Canada, - cu peste 130.000 de românaşi de-ai noştri,-  am dat peste un volum consistent, de aproape 600 de pagini, intitulat „Poezii din închisori” editat prin grija poetului macedo-român Zahu Pană. Sunt aici adunaţi 45 de poeţi ai neamului, dintre care 21 au numele lor reale, 9 dintre ei  semnează cu pseudonim iar 14 au rămas anonimi.
    Cartea se deschide cu numele cele mai cunoscute, în care primul se exprimă Radu Dumitrescu-Gyr, prin 60 de poezii, dintre care le reamintim pe cele deja de-venite de notorietate: „Îndemn la luptă”, „Noi n-am avut tinereţe”, „Foamea” , ”Convoiul””Cimitirul deţinuţilor”, „Tăceam din gură” şi „Iisus în celulă”. Îi ur-mează prietenul  şi tovarăşul  său de chin, poetul ortodox Nichifor Crainic cu 14 poezii, grupaj început de capodopera „Cântecul potirului”, poemul înţelepciunii „Unde sunt cei ce nu mai sunt” şi la el obsesiva „Foamea” dar şi „Rugăciunea din amurg”. De notat că tema predilectă a tuturor zicerilor de la suflet a acestor chinuiţi este viaţa lor de dincolo de viaţa firească a omului, chinuita viaţă din închisoare. Spaţiul nu ne permite să le redăm numele tuturor însă cei mai cunoscuţi au pronun-ţarea noastră prin ai numi Dumitru Bacu, Radu Budişteanu, Sergiu Grossu,  Zahu pană,(autorul volumului), Vasile Militaru, Ştefan Vlădoianu…Cei care  au semnat cu pseudonime şi-au luat nume din lumea latină precum Arcturus, Burgula, Sirius, Vega; poeziile lor  exprimă  frământarea interioară ce transpare în titluri: „Ţara”, „Canalul” ,”Crezul meu”, „Sisif”, „Stejarul”. Deşi nu a avut şansa să apară în această carte, venim cu cazul cel mai dureros al doctorului buzoian Vasile Voicu-lescu, - în timpul său liber poet creştin ortodox-, cel care, pentru că n-a renunţat la crezul său, este luat din pat la 74 de ani şi dus în mormântul-celulă unde chiar şi-a dat duhul…În carte nu i-am găsit pe ardeleanul Aron Cotruş, pe bănăţeanul Vlad Delamarina, pe băsărăbeanul Vasile Posteucă şi pe atâţia alţii, rămaşi până astăzi mari anonimi, care „şi-au încercat condeiul”  pentru a vorbi mereu cu sine însuşi şi a nu ajunge la disperare în cel mai inuman şi criminal mod de viaţă, venit din afară…
       Ducerea lor în nefiinţă, - ca noi să existăm ca Neam şi Ţară, -  ne obligă să-i pomenim permanent şi să-i arătăm generaţiilor viitoare ca pe adevăraţii martiri ai neamului, alături de cei doi  primii mari martiri ai  daco-geţilor, distruşi mişeleşte de duşman - regele-erou Decebal şi marele voievod de Alba Iulia, domnitorul reunificator al Daciei - Mihai Viteazu …
      Pentru ei vom cânta întotdeauna  imnul :
    Eroi au fost, eroi sunt încă
     şi-or fi cât Neamul Românesc”…
                          
                            Traian  Bădulescu – Şuţeanu