OCTAVIAN GOGA – 132 de ani de la naştere
Anul acesta, la 1 aprilie, se vor împlini
132 de ani de la naşterea primului mare poet al începutului de secol 20, Octavian
Goga. Ca şi George Coşbuc, amîndoi sunt ofrande pe care Ardealul le-a adus
poeziei româneşti. Şi tatăl lui Coşbuc şi tatăl lui Goga au fost preoţi.
Octavian Goga a avut altă viziune despre satul ţărănesc şi despre ţărani. „Eu
am văzut în ţăran un om chinuit al pămîntului; n-am putut să-l văd încadrat în
acea lumină şi veselie a lui Coşbuc“, mărturiseşte Goga.
Tinereţea poetică
Octavian Goga s-a născut într-o vreme cînd principiul naţional
domina fluctuaţiile sufletului românesc. Era atmosfera celei mai sălbatice
persecutări a românilor din Transilvania. Această persecutare trezea protestul
sufletului românesc împotriva asupririi ungureşti. Octavian Goga mărturisea: „M-am
născut cu pumnii strînşi, sufletul meu s-a organizat din primul moment
pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit
în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară“.
Ideea naţională a luptei pentru
dezrobirea românilor din Transilvania şi pentru unirea întregului Neam Românesc
pe pămîntul şi între hotarele strămoşeşti ale Daciei l-a însufleţit permanent
pe Octavian Goga, a constituit idealul sfînt al omului şi scriitorului, aşa cum
declara în fragmente autobiografice. „Cred în misiunea istorică veche a
scriitorului şi, dacă m-aţi întreba care e formula sufletească, aceea care
trebuie să fie pentru el nu numai un comandament etic, ci, în acelaşi timp, şi
o formulă literară, eu v-aş răspunde cu vechiul meu crez: e ideea naţională“.
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie
1881 la Răşinari, fiind primul copil al lui Iosif Goga şi al învăţătoarei
Aurelia Bratu. Goga şi-a petrecut copilăria la Răşinari şi la Crăciunelul de
Sus, actualmente în judeţul Alba, unde tatăl său avea o proprietate de cîteva
iugăre şi o casă albă ţărănească, în care copilărise el însuşi. Copilăria
poetului a fost frumoasă, legănată de basme şi legende în ritmul doinelor şi al
baladelor. Atmosfera din casa părintească a contribuit mult la formarea
poetului, scriitorului şi politicianului Octavian Goga. În anul şcolar
1886-1887, Goga era elev în clasa întîi, la Şcoala din Răşinari. Cîţiva ani mai
tîrziu, viitorul poet pleacă la liceul unguresc din Sibiu. La acest liceu se
preda în limba maghiară, iar profesorii şovini întreţineau ura între copiii
majoritari români şi minoritarii unguri, şi urmăreau sistematic deznaţionalizarea
cu orice preţ a românilor.
În anul 1899 se mută la liceul românesc
din Braşov. În cetatea Braşovului, veche vatră de cultură românească, întîlneşte
profesori entuziaşti, mari cărturari ca Virgil Oniţiu (directorul liceului) şi
Vasile Goldiş, cel care l-a supranumit „poetul pătimirii noastre“. În anul 1900
îşi ia bacalaureatul. După terminarea liceului, Goga se înscrie ca student la Facultatea
de litere şi filozofie a Universităţii din Budapesta. Termină studiile
universitare în anul 1904.
La Budapesta, începe colaborarea cu
revista Luceafărul. De Luceafărul se leagă, incontestabil,
ascensiunea poetică a lui Octavian Goga. În Luceafărul,
Goga publică poezie socială şi patriotică. În Luceafărul, în anul 1904, îi apar poeziile Oltul, semnată „Nic“, şi altele, semnate „Octavian“ şi apoi „Nic.
Otavă“, printre care şi Dăscăliţa,
poezie inspirată de figura învăţătoarei Victoria, sora poetului. În 1905 publică,
în Luceafărul, antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciunea, Clăcaşii,
Apostolul. În anul 1906 apare, în Viaţa
Românească, cu o puternică notă socială, Un om. Trăsătura definitorie
a poeziei sale de mai tîrziu va fi cea socială şi patriotică.
În anul 1906, Goga obţinuse premiul Năsturel
Herescu al Academiei Române pentru volumul Poezii,
avîndu-l ca recenzent pe Titu Maiorescu. Tot în acest an, se căsătoreşte cu
Hortensia Cosma. Goga urcă, cu familia Cosma, scările palatului regal şi, fără
să-şi dea seama, începe să fie solicitat de altă lume cu care pînă acum nu
avusese nimic în comun. Căsătoria, care a luat proporţiile unei adevărate sărbători
naţionale, s-a celebrat la Sibiu, în prezenţa multor personalităţi marcante, naşi
fiind poetul Alexandru Vlahuţă şi soţia sa, Alexandrina. Evenimentul i-a
inspirat lui Goga poezia O rază. După
război va divorţa şi se va recăsători cu Veturia Triteanu, cîntăreaţă de operă.
Începînd din 1 ianuarie 1907, va edita
o revistă populară, menită să pătrundă în toate păturile sociale şi îndeosebi la
sate. Astfel apare Ţara noastră, „revistă
populară a Asociaţiei pentru literatura română şi cultura poporului român“, avîndu-l
ca redactor pe Octavian Goga. Ţara noastră
a fost o revistă de politică şi cultură tipărită întîi la Sibiu, în format de
ziar (1907-1909), apoi la Cluj (1922), sub formă de carte şi, în cele din urmă,
la Bucureşti (1926), tot în format de ziar. Pînă la dispariţia ei, în 1938, a
fost singura publicaţie cu orientare poporanistă din Transilvania şi s-a
bucurat de un deosebit prestigiu pentru patriotismul şi intransigenţa de care a
dat dovadă. În paginile acestei reviste, Goga publica aproape număr de număr
poezii originale, traduceri din poeţii maghiari şi germani şi un număr
impresionant de articole literare şi politice. Apar, de asemenea, articole în
apărarea ţăranilor din Moldova şi Muntenia, care, împinşi de foame şi mizerie,
s-au răsculat împotriva împilării sociale în anul 1907 – începutul, recunoscut
de toţi istoricii români, fiind dat de revolta contra arendaşilor jidani
desemnaţi prin sintagma „fraţii Fischer“.
Maturitatea militantă
În anii Primului Război Mondial,
Octavian Goga şi-a ridicat cu hotărîre glasul pentru a susţine cauza dreaptă a
unităţii naţionale, pentru a demonstra necesitatea istorică şi legitimă ca
Transilvania să fie reintegrată în Patria-mamă, într-un stat naţional unitar
român. În etapa neutralităţii, 1914-1916, Goga face parte din comitetul Ligii
Culturale a lui Nicolae Iorga şi se luptă pentru intrarea românilor în bătălia
contra Imperiului habsburgic. Volumul Cîntece
fără ţară e rodul acestor zbateri dramatice.
În iulie 1914, la izbucnirea războiului,
Octavian Goga se afla la Paris. Atunci a venit în ţară şi, la 26 august 1916,
s-a înrolat în Regimentul 80 Infanterie din Bucureşti, împreună cu fratele său,
romancierul Eugen Goga. A îmbrăcat uniforma de simplu soldat şi a plecat pe Frontul
din Dobrogea. În timpul retragerii în Moldova, generalul Constantin Prezan îl
mobilizează la Biroul de propagandă pentru Armată. La 2 februarie 1917, un grup
de scriitori face să apară, la Iaşi, primul număr din ziarul România, Organul Apărării Naţionale. În paginile acestui ziar de front, Goga
scrie 46 de articole şi mai multe poezii.
Octavian Goga a avut fericirea să-şi
vadă visul împlinit, lupta sa încununată de izbîndă, trăind cu supremă bucurie
momentul istoric al înfăptuirii Unirii Naţionale, odată cu revenirea
Transilvaniei la Patria-mamă, consfinţită în Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.
După înfăptuirea măreţului ideal multisecular
al unirii întregului neam românesc din toate cele zece provincii de pe pămîntul
şi dintre hotarele strămoşeşti ale Daciei, Goga continuă lupta pentru
consolidarea şi apărarea unităţii naţionale. După Marea Adunare de la Alba
Iulia, constituindu-se Consiliul Dirigent, Goga e numit membru al acestuia la
resortul propagandă.
Între 5 decembrie 1919 şi 13 martie
1920, Goga este ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în Guvernul Alexandru Vaida-Voievod.
Între 8 martie şi 13 iunie 1920, e ministru de stat în guvernul Averescu, iar între
13 iunie 1920 şi 17 decembrie 1921, devine ministru al Cultelor şi Artelor în
acelaşi guvern. În 1920, fusese ales membru al Academiei Române, în locul devenit
vacant prin moartea lui George Coşbuc, cu care ocazie ţine un strălucit discurs
închinat memoriei predecesorului său. Presa din aceea vreme, în mare parte, era
departe de a se confunda cu ideea naţională, cu cugetul şi simţirea Neamului Românesc.
Octavian Goga critică presa din Bucureşti,
îndeosebi ziarele Dimineaţa, Adevărul
şi Lupta, nu pentru simplu fapt că
patroni lor erau evrei, ci pentru că aceştia practicau o gazetărie de joasă speţă,
ostilă ideii naţionale. În ziaristică, evreii introduseseră în ţară tonul
violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjoseau orice discuţie şi
batjocoreau instituţiile şi demnitarii ţării. În paginile acestor publicaţii,
evreii şi susţinătorii lor au putut să propage nestingherit ideologia marxistă,
prezentată în ambalajul atrăgător al umanitarismului antifascist. La această
flagrantă agresiune împotriva Neamului Românesc, s-a asociat fie din naivitate,
fie din inconştienţă, un numeros contingent de intelectuali cu vederi de stînga.
Mai tîrziu, chiar marele scriitor Mihail Sadoveanu a devenit directorul ziarelor
Adevărul şi Dimineaţa. Nichifor Crainic scria: „Parcă
nu-ţi vine să crezi“. E locul să remarcăm că, din nefericire, în epoca
postdecembristă, aproape toate mass media
au fost acaparate de patroni jidani, ca pe vremea lui Octavian Goga, aşa cum se
arată în articolul „Adevăraţii stăpâni ai presei din România“
(vezi şi „Cui aparţin televiziunile din România“).
Poetul premier
La 28 decembrie 1937, Octavian Goga
este numit prin Decret regal prim-ministru. Astfel, pentru prima dată în
istoria României, ţara este condusă de un partid naţional, care nu făcea nici
un secret din orientarea sa profund antievreiască. Noul guvern a adoptat,
imediat după instalare, o serie de măsuri şi reglementări pentru a opri invazia
jüden-ilor (citeşte: jidan-ilor).
Goga considera că „evreii au dus România
pe marginea prăpastiei şi au transformat-o într-o ţară de cerşetori şi nu numai
că au supt-o, ci au demoralizat-o, au corupt-o, au necinstit-o, au
prostituat-o. Nu marii evrei bogătaşi de prin oraşe, ci evreii mici şi
invizibili, cei 1.850.000 de evrei de prin sate, unde ţin pămîntul în arendă şi
unde ţin cîrciumile“. Goga considera că evreii sunt purtătorii corupţiei şi ai
desfrîului şi că doctrina evreiască (marxismul) se află la originea bolşevismului.
Octavian Goga, ca şi majoritatea românilor, a văzut în comunism o formă mascată
de stăpînire a oamenilor de către evrei.
În anul 1937, erau în România peste două
milioane de evrei, dintre care mai mult de jumătate intraseră clandestin şi nu
au aveau nici un act de identitate. În anul 1937 se ajunsese la o proporţie
de-a dreptul catastrofală: un evreu la şapte români! În Suedia şi Norvegia era
un evreu la 9.000 de locuitori, în Anglia un evreu la 7.000 de locuitori, în
Franţa şi Italia un evreu la 400 de locuitori şi chiar Uniunea Sovietică avea
un evreu la 65 de locuitori. În acea vreme, evreii erau izgoniţi din toate ţările
Europei. Din păcate, România a fost singura
ţară care i-a primit, adăpostit şi hrănit. Pentru evrei, România era capătul
de drum şi, în acelaşi timp, o oază. Şi recunoştinţa evreilor se vede în ziua
de azi. Recunoştinţa e o floare rară, iar recunoştinţa evreiască totdeauna inexistentă.
Românii trebuie să fie foarte atenţi cu aceşti năvălitori, care au pătruns în
România prin infiltrare ilegală, împotriva voinţei românilor, şi care au răspuns
totdeauna cu ură şi duşmănie la omenia şi ospitalitatea noastră proverbială.
Chiar Nandor Gingold, preşedintele Federaţiei
Comunităţilor Evreieşti din România, care l-a înlocuit pe Wilhelm Filderman, a protestat împotriva invaziei iudaice,
declarînd, în presa vremii, că România nu-i poate hrăni şi adăposti pe toţi
evreii din Europa. Pentru această declaraţie, după anul 1945, dr. Nandor
Gingold, a făcut mulţi ani de temniţă grea.
Într-un interviu, acordat la 10
ianuarie 1938 ziarului Paris Soir, Octavian
Goga spunea: „La sfîrşitul secolului
trecut, Tratatul de la Berlin ne-a obligat să acordam evreilor, contra voinţei
noastre, v-o jur, dreptul la cetăţenie. Din fericire pentru noi, hotărîrea
Congresului de la Berlin nu stipula că trebuie să-i naturalizăm din oficiu, aşa
încît am putut să-i considerăm cetăţeni străini“.
După o guvernare de numai 44 de zile,
Carol al II-lea perfectează, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, cunoscuta
lovitură de stat, prin demiterea guvernului Goga-Cuza, şi însărcinează cu
treburile conducerii statului o echipă condusă de Patriarhul Miron Cristea. La
11 februarie 1938, regele Carol al II-lea, Miron Cristea şi Armand Călinescu
declarau starea de asediu în toată ţara. Începe deschis dictatura regală.
Octavian Goga se vede trădat şi alungat de la Putere. În urma acestei acţiunii
umilitoare, Goga se îmbolnăveşte şi moare în amurgul zilei de 6 mai 1938. În
seara zilei de 5 mai a făcut o congestie cerebrală. În memoriile sale, Veturia
Goga scrie că, revenindu-şi pentru cîteva clipe după atac, ar fi rostit: „Israel,
ai învins“; mai erau prezente încă vreo 15 persoane. Există opinia unei „lichidări“
– măcar la nivel moral şi afectiv – efectuate de adversarii săi.
Duşmanii lui Octavian Goga şi ai naţionalismului
Din
cauza naţionalismului său, Octavian Goga a avut de pătimit aproape la fel mult
ca antecesorul său, inegalabilul Mihai Eminescu. La fel ca acesta, Octavian
Goga a avut mulţi duşmani atît în timpul vieţii sale, cît şi după moarte. Toţi
cei care au încercat o evaluare serioasă a lui Octavian Goga, după 1944, au
fost acuzaţi de naţionalism, de reacţionarism, anticomunism şi, culmea, de naţional-socialism.
Şeful corului de denigratori ai lui Octavian Goga a fost un oarecare evreu
ilegalist, Aurel Rotenberg, camuflat sub numele Ştefan Voicu, fost redactor şef
la Scânteia (1946) şi redactor şef la
Lupta de clasă (din 1955).
Acest Ştefan Voicu, care o făcea pe
marele antifascist, desfăşura, de fapt, activitate comunistă. Redau mai jos un
fragment din cartea scrisă de el, Vremuri,
oameni: „Deşi internat în vremea aceea în lagărul de deţinuţi antifascişti
din Grosulovo, m-am putut deplasa, în primele luni ale anului 1944, de două ori
la Rîbniţa, cu însărcinări din partea comitetului de partid din lagăr. Aveam la
mine foi de serviciu şi de drum pe calea ferată, eliberate de comandantul de
lagăr, locotenent-colonelul Sabin Motora, pentru a putea circula aproape în
voie pe o rază destul de mare dincolo de sîrmele ghimpate ale lagărului.
Cu mine se deplasa, cu titlul de escortă,
un sergent din gardă, prieten de-al nostru, a cărui funcţie de escortă era, de
fapt, una de acoperire [protejare – n.n., V. T.] a persoanei mele“ (op. cit., Editura Eminescu, 1980, pag
170-171).
„Veselă puşcărie, domnule!“, vorba lui
Victor Eftimiu, care era şi el internat în lagărul de la Târgu Jiu (vezi cartea
Vechiul Teatru Naţional şi slujitorii săi
în amintirile unui autor de origine albaneză, de Chiril Economu, Editura
Uniunea Culturală Albaneză din România, Bucureşti, 1998). Aceasta se întîmpla în
timp ce pe front mureau, zilnic, mii de militari români. Numai în ziua de 13
august 1942, la Kapinca, pe Doneţ, au murit 2.000 de ostaşi români. O parte dintre
acei militari români, care au murit în localitatea Kapinca, sunt înmormîntaţi în
Cimitirul Iancu Nou, din Bucureşti
(fost Bălăneanu), figura R. Ceea ce este mai mult decît revoltător este faptul
că jidanul Ştefan Voicu, în ultimele zile de viaţă, a solicitat să fie înmormîntat
într-un cimitir ortodox: în cimitirul Andronache din Bucureşti, figura A, loc
40. Asta ca batjocura să fie completă. Comportamentul lui Ştefan Voicu (n. 9
ianuarie 1906, d. 18 iulie 1992) a indignat întreg poporul român, chiar şi
evreii, majoritatea lor, în au fost nemulţumiţi. Probabil aşa se explica
refuzul Comunităţii Evreieşti din România de a-l înmormînta într-un cimitir
evreiesc.
Academicianul Iorgu Iordan a avut
cuvinte de respect şi admiraţie pentru „marele poet“ şi „reprezentantul, la un
moment dat, cel mai autentic al aspiraţiilor noastre naţionale şi sociale“, în
timp ce Ştefan Voicu scria că Octavian Goga s-a pretat a fi şeful primului guvern
fascist din România. Lui Octavian Goga i s-au făcut funeralii naţionale,
defunctul fiind adus cu un tren special de la Ciucea la Bucureşti şi depus la
Ateneu. A fost înmormîntat la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei Goga fig. 30,
loc 7. Carol al II-lea, împreună cu aşa-zisele „Permanenţe ale statului“ – formate,
în majoritatea lor, din evrei, care conduceau, de fapt, ele România şi nu Consiliul de Coroană – au hotărît
reînhumarea lui Octavian Goga în
Transilvania. Alogenii nu au suportat prezenţa lui Octavian Goga în Cimitirul
ortodox Bellu. Mai tîrziu, peste vreo opt luni, a fost reînhumat în scripta
Mausoleului de la Ciucea, în inima Ardealului, pentru care s-a jertfit.
Dar, Octavian Goga, din cauza naţionalismului
său autentic, profund şi sincer – provenind din străfundurile ethos-ului românesc, peren, transmis prin
moşii şi strămoşii săi – nu este nici astăzi iertat de către duşmanii lui, jüden-ii, sau de către oportuniştii care
le cîntă-n strună. Unul dintre aceşti oportunişti a fost istoricul Florin
Constantiniu – „cel mai mare istoric contemporan“, cum a fost categorisit la
moartea sa. De fapt, el a fost şi un mare poltron, care, în discuţiile private
sau cvasi-publice restrînse, se arăta un mare patriot şi un mare critic al
situaţiei actuale, dar, în scrierile sale, s-a dovedit a fi un farsor, care
pretindea că scrie „sincer“. De exemplu, academicianul Florin Constantiniu îl
denigrează pe „poetul pătimirii noastre“ scriind că marele poet Goga se înmlăştina,
întrucât „se credea şi se voia un «duce» sau «führer» român“ (cf. O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 351). La fel se exprimă Neagu Djuvara, făcătura gonflată
de filosoful fără operă Gabriel Liiceanu: «Acest insucces electoral [al lui Gheorghe
Tătărescu – n.n., V. I. Z.] se datora [corect se scrie: „era
cauzat de un pact…“ – n.n., V. I. Z.] în parte unui „pact de neagresiune
între naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară“
(eticheta electorală a Legiunii)...Regele a adus la guvern doi lideri de mici
partide de extremă dreaptă: poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful
unui partid axat exclusiv pe antisemitism“» (cf. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri,
Ed. Humanitas, ediţia a XI-a, 2010, p. 242).
Similar cu denigrarea făcută de „sincerul“
Florin Constantiniu – care „îmbrăcase cămaşa verde la şapte
ani“ şi „regreta că nu a avut şi diagonală“ – şi de lombrozianul Neagu
Djuvara, unii dintre cei care „împănează“ textele pe Wikipedia manifestă aceeaşi linie
duşmănoasă, incorectă faţă de Goga, exihibînd aceleaşi mizerii logice, semantice
şi istorice: „Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică
şi devenit politician propulsat la conducerea populaţiei majoritare, şi-a
surclasat învăţătorii în împilarea populaţiilor minoritare. El s-a dovedit a fi
un extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste şi
net antisemite“.
Octavian Goga – apărător al frontierei
Israel – făcător de ziduri de lagăr concentraţionar
Numai că, pînă la Unirea cea Mare, din
1918, Octavian Goga nu fusese un „minoritar“ printre cetăţenii Ungariei
habsburgice, deoarece românii erau majoritari printre unguri, iar în
Transilvania habsburgică nu erau doar „majoritari“, ci deţineau o pondere
covîrşitoare faţă de moghiori. Apoi, cum i-a „împilat“ Octavian Goga pe
minoritari?! Prin faptul că a încercat să facă ordine în ţară şi să se opună
invaziei jidăneşti, depistîndu-i pe cei intraţi ilegal în ţară, fiindcă fugeau
de măsurile luate contra lor – pe deplin întemeiate! – de guvernele tuturor ţărilor europene şi transatlantice?
Regele Carol al II-lea, care era jidan
după mamă (se ştie că toată Casa de Hohenzollern este de origine iudaică-khazară),
recunoscuse – de acord cu premierul Octavian Goga – existenţa evreilor intraţi ilegal
în ţară: «Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily
Herald“, regele Carol
al II-lea şi primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi,
respectiv, 500.000 de evrei considerați „ilegali“». De cînd apărarea frontierelor şi instaurarea
ordinii, controlului şi evidenţei populaţiei înseamnă „împilare“? Orice guvern responsabil caută să împiedice imigraţia ilegală şi îi
expulzează pe cei depistaţi ca imigranţi ilegali: S.U.A. au făcut ziduri şi graduri înalte,
electrificate, pe o lungime de circa 1.125 de km, la graniţa cu Mexicul, pentru
a stopa imigrarea hispanicilor din America Centrală şi de Sud. Arabia Saudită
se transformă într-o cetate medievală: ea a început de cîţiva ani construirea
celui mai lung zid din lume (9.000 de kilometri, care va costa circa trei miliarde de dolari) pentru a-şi apăra rezervele de petrol.
Israelul a construit un zid de beton înalt
de 5-6 metri – pe alocuri şi de 10 metri înălţime! – şi lung de cîteva sute de
kilometri, pentru a se apăra, în general, de arabii care intră în Israel şi în
Teritoriile Ocupate, veniţi din ţările „vecine şi prietene“ ca Egipt, Siria, Liban etc. şi, în special, pentru
a se apăra
de copiii palestinieni care dau cu pietre în tancurile izraeliene! Dar
Israelul a făcut şi mai mult decît ziduri pentru a nu mai intra alţii: de la
înfiinţarea sa, în 1948, face epurare etnică. În cadrul războiului de
exterminare a poporului palestinian, a distrus toate genurile de arhive
ale Autorităţii Naţionale Palestiniene: foile matricole ale elevilor, evidenţa
populaţiei, evidenţele cadastrale, fişele autovehiculelor, documentele Poliţiei
(inclusiv cele de urmărire a infractorilor) etc. (cf. F. S., „Armata izraeliană
distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais, nr. 9096, 22 aprilie
2002, pag. 7; vezi şi Mariano Aguirre, “Buscan terminar con la Autoridad Palestina“,
BBC Mundo,
2
aprilie 2002). Aceasta, ca să demonstreze, cum pretindea Golda Meir (o
jidancă venită din Polonia), că „palestinienii nici nu există!“ – după cum
relevă Roger Garaudy într-una din cărţile sale. Iar această politică de epurare
– practic, de exterminare – etnică, începută de primul prim-ministru al
Israelului, David Ben Gurion (jidan venit din
Polonia), supranumit „marele epurator“, şi preluată de Golda Meir, se aplică şi
acum (vedeţi şi articolul „Israelul evacuează cu forţa o tabără palestiniană
instalată pe locul unde ar urma să fie construită o colonie evreiască“, 13
ianuarie 2013, pe http://blackopssecurity.blogspot.ro/2013/01/israelul-evacueaza-cu-forta-o-tabara.html).
Exterminarea palestinienilor comisă de Israel este o formă a conflictului arabo-izraelian, a
cărui origine se află în Declaraţia
Balfour, făcută la presiunile sioniştilor Lionel Walter Rothschild, Nahum Sokolow şi Chaim Weizmann (care va deveni
primul preşedinte al statului Israel). Dedesubturile escrocheriei numite
„Declaraţia Balfour“ au fost denunţate de evreul onest Benjamin Freedman.
Ca atare, Octavian Goga era – cum se
spune azi – „un mic copil“ în comparaţie cu acţiunile Israelului, considerat stat terorist, dar
aflat sub oblăduirea Uniunii Europene (în care „am intrat“ noi, „de bună voie“)
şi sprijinit militar, financiar şi politic de S.U.A. (vezi Alexandru Urzică, „SUA oferă Israelului arme avansate în
schimbul amânării atacului asupra Iranului“, Capital, 9 martie 2012, inclusiv
comentariile)! Ca să-i descurajeze pe palestinieni, la 30 ianuarie a.c.,
aviaţia Israelului a început să bombardeze Siria! Atunci, să nu zici, ca preşedintele
Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, că „Israelul este o insultă la adresa Umanităţii“?
Sau, mai grav, de la tribuna O.N.U.: „Israelul va fi în curînd eliminat“! „Allah!, Allah!“
Octavian Goga – model de patriot
Dar România nu avea voie să-şi apere
graniţele nici în anii ’60 ai secolului XIX, nici în anii ’30 ai secolului XX. Pe
vremea lui Alexandru Ion Cuza sau a lui Octavian Goga, jidanul care încălca legea se
sustrăgea pedepsei pe motiv că „e supus austriac“ – chiar dacă venea din
Polonia, Rusia ţaristă etc. –, iar acum se sustrage arestării şi întemniţării
pe motiv că este cetăţean sau spion izraelian, sau, mai făţos şi ameninţător,
cetăţean american: vezi cazurile Radu Ioanid-Sperjurul, Marco K. Katz-Vameşu’, Sorin Beraru, Omar Hayssan, Tzipi Livni, Marc Rich ş.a. [vezi şi: Iuliana Enache, Israelul refuză ca cetăţenii săi să fie
judecaţi pentru crime de război“, Mediafax, 12 oct. 2009; Ioana Ardelean, „Personajele cheie ale afacerilor israeliene
în România: Bernard Shraer, Sorin Beraru (Samuel Bergovici), Liviu
(Alfred) Mandler, Dan Fischer, Vladimir (Vova) Cohn“, 17 iulie 2012, pe http://www.rostirea.ro/news/personajele-cheie-ale-afacerilor-israeliene-in-romania-bernard-shraer-sorin-beraru-samuel-bergovici-liviu-alfred-mandler-dan-fischer-vladimir-vova-cohn]).
Consecinţa tratării cu menajamente sau
chiar în mod privilegiat a acestor indivizi – în loc să fie declaraţi persona non grata, cum s-a mai propus –
este că au devenit tot mai impertinenţi, ba chiar un pericol pentru securitatea
naţională. Dovada o constituie comportamentul lui Radu Ioanid, care, în
ianuarie a.c., a revenit în România să ne acuze, din nou, de antisemitism: „Istoria României moderne nu poate fi despărţită
de antisemitism“ (vezi Vlad Stoicescu, Andrei Crăciun, „INTERVIU Radu
Ioanid:…“ în adevărul, 27 ianuarie 2013). Adică
repetă acelaşi clişeu propagandistic exhibat de Leon Poliakov, escrocul
internaţional Elie Wiesel, mincinoasa Hannah Arendt, dezinformatorul Teşu Solomovici şi ceilalţi
jidani antiromâni – clişeu lansat încă de Encyclopaedia Britannica, 10th Edition,
1902, page 482!
Dar România nu are voie să-şi apere
graniţele, bogăţiile, valorile spirituale şi morale nici acum. S-a ajuns la
situaţia din 1939, cînd circa două milioane de evrei alcătuiau minoritatea
etnică cea mai numeroasă şi mai înstărită din România, care domina şi controla comerţul, finanţele şi industria din ţară.
Acum, în România este mai rău decît pe vremea lui Octavian Goga, care încercase
să îi expulzeze măcar pe cei ilegali: sunt peste două milioane de evrei (în
cvasitotalitate jidani), intraţi ilegal în ţară, dar cu acoperire legală, căci
guvernele postdecembriste au manifestat o slugărnicie
deplină faţă de finanţa iudaică mondială (vedeţi studiul „Slugărnicia pierde România“) şi
au cedat şantajului conducerii Uniunii Europene, care a condiţionat intrarea
României în U.E. de primirea a sute de mii de evrei din Israel!
Ministerul de Interne
şi Institutul Naţional de Statistică refuză să publice orice informaţie cu
privire la imigraţie, în general, şi la aceea a „evreilor“, în special. Culmea „realismului“,
a falsificării şi slugărniciei, după recensămîntul din noiembrie 2011, „evreii“
au dispărut şi din viitorul Anuar
Statistic, în curs de publicare! O atestă, cu seninătate academică, însăşi revista
ACADEMICA, într-un tabel în care
enumeră nu naţionalitatea, cum ar fi
normal, ci „etnia“: „română, maghiară, rromă, ucraineană, germană, turcă,
tătară, rus-lipoveană, alte etnii, nedeclarată“ (cf. Vasile Gheţău,
„Recensământul populaţiei din octombrie 2011. Rezultate provizorii şi semne de
întrebare“, ACADEMICA, nr. 10, 2012
pag. 30; vezi facsimilul).
Academia Română, în „inteligenţa“ şi
„ştiinţificitatea“ sa, face două greşeli impardonabile. Primo: afirmă că românii nu mai sunt o naţiune în ţara lor, ci doar
o etnie. Secundo: a doua greşeală, cu
mult mai gravă, este că îi anihilează pe evrei: ei sunt pe nicăieri. Cum de „poporul
ales“ nu a fost ales în Anuar, încît a
dispărut ca măgaru-n ceaţă? Cum şi-au permis sinecuriştii din Academia Română şi
din Institutul Naţional de Statistică să-i treacă în tabel pe ţigani, dar să-i
treacă sub tăcere pe jidani?! Tot din cauza lui Octavian Goga i-au anihilat pe evrei
din tabel? S-au molipsit, cumva, de la Mahmoud Ahmadinejad? E-adevărat că, în
textul de sub tabel, autorul, prof. univ. dr. Vasile Gheţău – care e şi
directorul Centrului de Cercetări Demografice „Vladimir Trebici“ –, încearcă
„să dreagă busuiocul“, explicînd: „Numărul persoanelor din grupa Alte etnii nu diferă semnificativ faţă de
cifra de la recensământul anterior şi este posibil ca(,) în spatele acestei
stabilităţi(,) să se afle continuarea
scăderilor anterioare (s.n. – V. I. Z.) la unele etnii tradiţionale,
nemenţionate în datele provizorii (sârbi, slovaci, bulgari cehi, evrei,
polonezi)…“ etc.
În realitate, evreii din România nu numai că nu dispar – nu
„scad continuu“ –, ci, dimpotrivă, se înmulţesc continuu, mai mult ca ţiganii.
Căci ţiganii se înmulţesc prin procreare din cauza promiscuităţii, dar le şi
mor mulţi copii din cauza condiţiilor de trai (cu excepţia celor care trăiesc
în palatele ţigăneşti), pe cînd „evreii“ se înmulţesc prin imigraţie: primesc cetăţenia română, la grămadă,
cu sutele lunar! Situaţia reflectată
– fals! – de statistică e cu atît mai bizară, mai suprarealistă, iar paradoxul
e cu atît mai inexplicabil cu cît Academia Română are mai mulţi membri evrei decît români!
25
Martie 2013, Buna Vestire
Voicu TUDOR
Vasile I. ZĂRNESCU
