Plugarii dispăruți la Turtucaia
Sursa articolului:
http://monitorsri.blogspot.ro/2013/10/plugarii-disparuti-la-turtucaia.html
Plugarii dispăruţi la Turtucaia
Sold. Istrate Tudor – 30 ani, plugar, căsătorit, 2 copii,
dispărut la Turtucaia;
Sold. Ion Andronache – 41 ani, plugar, căsătorit, 3 copii,
dispărut la Turtucaia;
Sold. Savu Badea – 40 ani, plugar, căsătorit, 6 copii,
dispărut la Turtucaia;
Sold. Neacşu Tudor – 32 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut
la Turtucaia;
Sold. Lich Iulius – 27 ani, plugar, căsătorit, 1 copil,
dispărut la Turtucaia;
Sold. Tucserer
Wendel – 27 ani, plugar, căsătorit, 2 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Ramazan Eip –
26 ani, plugar, căsătorit, 3 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Saledin Amefi – 37 ani, plugar, căsătorit, 5copii,
dispărut la Turtucaia;
Sold. Ali Amet– 32ani, plugar, căsătorit, 5 copii, dispărut la Turtucaia;
Sold. Abdul Cair Avamil – 36 ani, plugar, căsătorit, 3
copii, dispărut la Turtucaia.
Acestea date, aparţinând
unor militari mobilizaţi din localităţile Constanţa, Albeşti, Mihail Kogălniceanu,
Deleni şi Independenţa, au fost extrase din foile matricole ale acestora existente la Arhivele Naţionale Constanţa.[1]
În acest fond mai există alte câteva
sute de dosare ale unor militari care în foile matricole au consemnată dureroasa
expresie „Dispărut la Turtucaia“. Aceşti militari vor fi ţinuţi în evidenţele unităţilor până în anul
1920, când au fost şterşi şi trecuţi în registrul special înfiinţaţi pentru
dispăruţi.
Toţi aceşti plugari
au răspuns cu entuziasm Proclamaţiei
lui Ferdinand I din 15/28 august1916:
„V-am chemat ca să
purtaţi steagurile voastre peste hotare unde fraţii noştri vă aşteaptă cu
nerăbdare şi cu inima plină de nădejde.
Umbrele marilor
voievozi Mihai Viteazu şi Ştefan cel Mare , ale căror rămăşiţe zac în
pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţe ca vrednici urmaşi ai
ostaşilor care au învins la Războieni, la Călugăreni şi la Plevna.
Veţi lupta alături
de marile naţiuni cu care ne-am unit.
O luptă aprigă vă
aşteaptă. Cu bărbăţie să îi îndurăm însă greutăţile şi cu ajutorul lui Dumnezeu
izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă, deci, demni de Gloria strămoşească. De-a
lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi“[2]
Ei s-au prezentat
la unităţi, au primit echipamentul militar, au primit arme, s-au integrat în
subunităţile organice, fiind în măsură să acţioneze imediat pentru îndeplinirea
misiunilor stabilite de eşaloanele superioare. În unităţi entuziasmul era
maxim. Sublocotenentul Ioan N. Dinu, din Regimentul 39 Infanterie, referitor la
aceste moment îşi aminteşte următoarele: „La
ora 11 noaptea este veselie mare în bivuac. Ne servim de lanterne pentru
luminarea lui. Uralele sunt nesfârşite. Se desfăşoară drapelul, iar în jurul
lui s-a încins o horă mare în care s-a prins toată lumea“.[3]
Plugarii, deveniţi
ostaşi, nu ştiau câteva lucruri care le-ar fi temperat entuziasmul. Nu ştiau că
aliaţii noştri nu-şi vor respecta angajamentele. Nu vor declanşa o puternică
ofensivă la Salonic, nu vor furniza materialele de război promise (trei sute de
tone zilnic), iar trupele ruse trimise să lupte în Dobrogea erau de mâna a
doua, fiind predispuse mai mult la jafuri decât la înfruntarea inamicului.
Nu ştiau că importanţi
oameni politici şi militari din vârful ierarhiei militare s-au pus în slujba Germaniei
şi Austro-Ungariei. Printre aceştia se afla şi generalul Vasile Zottu, şeful
Marelui Stat Major, care se va sinucide atunci când va afla că lista trădătorilor
a fost sustrasă de ofiţerii de contrainformaţii români de la ambasadorul german
Von de Bussche[4].
Nu ştiau că
secretarul general al Ministerului de Război, generalul Dumitru Iliescu, eminenţa
cenuşie a acestui organism de conducere a Armatei, ocupa această funcţie
datorită prieteniei cu I. I. C. Brătianu. Acesta, în loc să se ocupe de
organizarea, înzestrarea şi pregătirea Armatei pentru război, se remarcă prin
faptul că a transformat „noaptea
în zi, în zaiafeturi pe la grădinile de plăceri din jurul Bucureştiului,
mâncând mititei şi bând şampanie şapte nopţi pe săptămână“[5].
Nu ştiau de „gheşefturile
de la Ministerul de Război“, pentru care acelaşi general şi clica din jurul său
sunt acuzaţi de lipsă de prevedere în asigurarea materială a Armatei, dar, în
mod deosebit, că în schimbul comisioanelor se acceptau materiale „de orice calitate, oricât de degradate
ar fi, pe un preţ ce corespunde cu întreita valoare a obiectelor“[6].
Nu cunoşteau că
guvernanţii români, „în
numirea comandanţilor marilor unităţi, în timp de pace, se inspirau uneori din
cel mai sălbatic politicianism“[7]. Mai
grav era faptul că, la data începerii acţiunilor militare, numirile în funcţii
nu erau finalizate, fiind în plină desfăşurare „o sarabandă a numirilor în
funcţii“[8].
Plugarii
constănţeni vor suporta, însă, consecinţele acestor grave defecţiuni existente la
nivelul conducerii politice şi militare a ţării pe timpul desfăşurării luptelor
de la Turtucaia. Sistemul de apărare conceput de specialiştii militari români,
aşa numitul „cap de pod“ de la Turtucaia, era operativ, fiind realizat în anii 1915-1916
şi ar fi trebuit să asigure o îndelungată rezistenţă. Plugarii constănţeni, destinaţi
să apere Turtucaia, cu o pregătire militară sumară, fără mitraliere, cu puşti
multe din ele model 1879, fără suficiente proiectile şi cartuşe, fără sprijinul
artileriei grele, au avut „frumoasa menire să înfrunte cu piepturile goale“[9] trupele bulgare şi germane înzestrate
cu cele mai moderne mijloace de luptă. Aceasta nu era, însă, o problemă de
noutate pentru ostaşii români.
Dezastrul de la
Turtucaia va fi consecinţa, în primul rând, a diferenţei enorme în ceea ce
priveşte capacitatea de a conduce trupele în luptă a celor două comandamente care
s-au confruntat. Mareşalul August von Mackensen, comandantul trupelor germano-bulgare,
generalul Ştefan Toşev, comandantul Armatei a 3-a bulgare şi generalul Pantelei
Kiselov, comandantul Diviziei 4 Preslav, erau comandanţi cu o bogată experienţă
la comanda marilor unităţi şi unităţilor, inclusiv pe timp de război. Pe timpul
luptelor s-au aflat permanent în mijlocul trupelor, luând măsurile cerute de
evoluţia luptelor.
Comandanţii
români, din păcate, nu au corespuns misiunii încredinţate. Generalul Mihail
Aslan, fost şef al structurii de personal a Armatei în intervalul 1910-1912, la
declararea mobilizării îndeplinea funcţia de comandant al Armatei a 3-a. Află
despre atacarea capului de pod pe când se afla la o partidă de bridge la Jokey
Club şi intră în istorie cu declaraţia „C’est notre Verdun!“[10] Generalul Constantin Teodorescu,
comandantul Diviziei 17 Infanterie, care apăra capul de pod Turtucaia, era un
foarte bun teoretician militar, fost profesor de geografe militară la Şcoala
Superioară de Război din Bucureşti. El „era cu totul sub nivelul cerinţelor,
cum arată chiar fizicul său. El avea să pomenească de predare încă din ziua de
20 august/2 septembrie, deşi abia începuse atacul“[11]. Va rămâne în istorie prin ruşinoasa
fugă de pe câmpul de luptă, fără a lăsa măcar pe cineva înlocuitor la comandă, în
momentul cel mai greu al zilei de 24august/6 septembrie.
Cu
asemenea comandanţi, plugarii constănţeni au încercat să reziste până la ultimul
om, cum suna ordinul Marelui Cartier General[12], dar, ca urmare a panicii care
cuprinsese întreaga garnizoană militară, se vor preda.
În cifre, dezastrul
de la Turtucaia se prezintă astfel:
-
3.500 de militari au reuşit să se salveze, refugiindu-se la Olteniţa sau
Silistra;
-
7.000 morţi şi răniţi au fost îngropaţi în cele două imense gropi comune din Cimitirul
de Onoare Şumentsi (Daidâr), Bulgaria;
-
28.500 au fost luaţi prizonieri.
Toţi
cei care au scăpat cu viaţă de la Turtucaia, ca şi ceilalţi supravieţuitori ai
campaniei 1916, erau convinşi că „nu ne-a învins puterea duşmanului, ci
păcatele conducătorilor noştri. Ne-au ucis, ne-au dus la moarte sigură cei mari
şi nepricepuţi“[13]. Toţi erau convinşi că cei vinovaţi de
dezastru de la Turtucaia vor fi traşi la răspundere şi pedepsiţi exemplar. Din
păcate, nu s-a întâmplat aşa ceva.
Binecuvântarea
de către întreg neamul românesc a celor care au luptat în Primul Război Mondial
se va dovedi, în timp, doar o promisiune deşartă. Promisiunea Regelui Ferdinand
I că toţi cei care se luptă pentru ţară vor fi împroprietăriţi cu pământul pe
care l-au apărat cu preţul vieţii şi al sângelui lor nu va fi respectată. Vă
prezint un memoriu adresat Regelui Carol al II, la 4 aprilie 1933, de către doi
fraţi, Stoian Stoian şi Ion Stoian, din Techirghiol, ambii invalizi în urma
luptelor de la Turtucaia. Primul a rămas în urma luptelor fără braţul stâng,
iar al doilea a rămas cu infirmitatea braţului stâng. „Vă rugăm a da ordin
organelor în drept a ne împroprietări cu câte 5 ha pământ, deoarece de la Războiul
pentru Reîntregirea Neamului nu am căpătat câte un lot de 5 ha. Plugăria fiind
singura ocupaţie pe care o cunoaştem, vă rugăm, prin mila dumneavoastră, să ne
daţi posibilitatea să o practicăm spre agonisirea mijloacelor de trai“.
Plugarii
supravieţuitori ai luptelor de la Turtucaia nu sunt slăviţi, nu au primit
recunoştinţa binemeritată, fiind puşi în situaţia de a solicită mila majestăţii
sale pentru a supravieţui!
Colonel (r.) Remus
MACOVEI
Alte articole de la rubrica d-lui Vasile Zărnescu
Dragi
camarazi,
Stimaţi parlamentari,
Citiţi
şi aici:
"Citeşte
şi dă mai departe!"
Cu
mulţumiri,
Colonel
(r.) Vasile Zărnescu
[3] Costin Scurtu, Armata terestră română din Dobrogea (1829 - 1919), vol. I, Editura
Muzeului Marinei Române, Constanţa, 2008, pag. 89.
[4] Ion Bulei, Arcul aşteptării – 1914,
1915, 1916, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, pag. 216.
[5] Vasile Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul
războiului României – jurnal zilnic, 13 august 1916-31 decembrie 1918, vol.
I, Atelierele Societăţii Universul, Bucureşti, 1921 pag. 86.
[6] xxx, Ziarul Epoca, nr. 252 din 13 septembrie 1915, pag. 3.
[7] Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pag. 41.
[9] Ştefan Zeletin, Retragerea, Editura Revistei Pagini Agrare şi Sociale, Bucureşti,
1926, pag. 76.
[10] Constantin Kiriţescu – Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag.323
[11] General Radu Rosetti, Mărturisiri, 1914 -1919, Editura
Modelism, Bucureşti, 1997, pag. 110.
[12] xxx, Enciclopedia Armatei Române, pag. 795.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu