TROACA POLITICA
SI MARIONETELE EI
MOTTO : Democrația este mama libertății nu patroana de bordel a acesteia.
Preiau în
titlu această expresivă dar tristă formulă a lui Cristian Tudor Popescu
pentru că ea sintetizează perfect mizeria perpetuă a trișeriei politice pe care o practică cu
aroganța nerușinării și cinismul anti-democratic Victor
Ponta, acest prim ministru catastrofă, cocoțat în fruntea guvernului pe scara
încrederii și
speranței românești. A încrederii
și speranței
celor care socotesc că democrația este mama
libertății și
nu patroana de bordel a acesteia. Care cred și
care au dreptul ca această credință a lor să
nu fie violată. Nici măcar într-un bordel politic ca al nostru.
Amintesc citiorilor mei un pasaj din
articolul “Ce nu înțelege Victor Ponta » ( Samanatorul, decembrie 2012) :
« Probabil
că până la urmă Traian Băsescu, călăuzit mai curând de viclenia care-l definește decât de demnitatea-i infirmă, îl
va numi în fruntea guvernului pe alesul Alianţei. Pentru el ar fi
soluţia cea mai convenabilă. Un politician compromis moral și profesional, în bună măsură
incompetent pentru a păstori o ţară în plină degringoladă, îi va oferi atuuri nebănuite
în ping-pongul politic ce va urma. »
Din păcate, previziunile mele sunt confirmate de mai
toate făcăturile, - pentru că ar fi o blasfemie să vorbim de făptuiri – purtând
semnătura primului ministru. De la selectarea miniștrilor și a celorlalți diriguitori, pe verticală și pe orizontală, până la
rezolvarea în ritm de pendul (se face – nu se mai face ; acum – nu
acum ; așa- nu așa) a mai tuturor
obiectivelor, de la transformarea dramei Olt- Chim în mascarada cu acelși nume, - și isprăvile sale și ale guvernului pe care-l păstorește cam în spirit becalian ar
putea continua mult și bine
- prestația toxică a acestui alt tip de
emanat decât cei din anii 90 se
încoronează cu ultimul troc din troaca politică a momentului.
Interesați doar de buricul lor, (doar
și unul și altul se socotește buricul pământului),
co-semnatarii pactului de noapte bat palma la lumina zilei ca să-și întroneze favoriții acolo unde ei n-ar trebui
să aibă decât parteneri, într-un stat democratic întemeiat pe principiul separării
puterilor. In realitate, ping pongul
politic de care scriam mai sus s- transformat întrun tangou libidinos între un
batrân ros de poftele puterii pe cale să le piardă și un tânăr june prim nu mai puțin pofticios de putere,
gata, - crede el - s-o câștige pe deplin. Si la nici
unul dintre ei nu există vreo cât de mică
reținere de a viola sirena dacă
ea nu se supune de bună voie. Ce contează că bătrânul s-ar cădea să fie mai
decent iar tânărul mai fidel căsniciei lui. « Scopul
scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta ». Nu-i așa ? Păi nu-I chiar așa. La urma urmei madam Kövesi nu- decât o pasageră prin gara
politicii. Nu ea este problema. Problema este că în exterior ne terfelim
imaginea și așa destul de terfelită iar în
interior, - dincolo de perspectivele unei crize politice cu toate urmările ei
imprevizibile, dincolo de serenada trădării atât de dragă melomanului Ponta –
gravele maladii economice și sociale, agravate de cele europene și mondiale, sunt tratate mai curând
cu sictir decât cu tratamente, mai curând cu frecții la piciorul de lemn, decât cu dăruiri
sub semnul jurământului lui Hypocrate.
Cât
crede Victor Ponta că mai poate fi
suportat, de cât timp mai are nevoie PSD pentru a înțelege că alesul lui comandant de navă
îl duce la naufragiu ? Și mai ales, de cât timp și de câtă răbdare mai are
nevoie poporul nostru și
valorile ei perene pentru a afla antidodul acestei otrăviri lente de peste 22
de ani ? Eu nu mi-am pierdut speranța, deși disperarea îmi bate la ușă.
Alexandru MELIAN
